Atunci când ne rugăm, nu trebuie să ne pierdem nicio­dată în atâtea considerații, încercând să știm ce trebuie să cerem și temându-ne că nu reușim să ne rugăm așa cum se cuvine. De ce nu spunem mai curând împreună cu psalmistul: Un lucru cer de la Domnul, și pe acesta îl caut: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieții mele, ca să privesc frumusețea Domnului și să vizitez sanctuarul său? (Ps 26[27],4). Acolo nu există succe­siune de zile, ca și cum fiecare zi ar trebui să sosească și apoi să treacă. Începutul uneia nu marchează sfârșitul alteia, pentru că ele toate sunt prezente în același timp. Viața căreia îi aparțin acele zile nu are sfârșit.
Pentru a dobândi această viață fericită, însăși Viața adevărată, în persoană, ne-a învățat să ne rugăm nu cu multe cuvinte, ca și cum am fi ascultați cu atât mai mult cu cât suntem mai vorbăreți. În rugăciune noi ne adresăm aceluia care, așa cum spune chiar Domnul, știe deja ceea ce avem trebuință, înainte să-i cerem (cf. Mt 6,7-8).
Ar putea să pară straniu că Dumnezeu ne poruncește să-i facem cereri pe care el le cunoaște de mai înainte, ca să-i cerem ceea ce ne este de trebuință. Însă trebuie să reflectăm că pe el nu-l interesează atât manifestarea dorinței noastre, ceea ce el cunoaște foarte bine, ci, mai degrabă, ca această dorință să reînvie în noi prin interme­diul cererii, ca să putem obține ceea ce el este deja dispus să ne dea. Într-adevăr, acest dar este așa de mare, iar noi suntem așa de mici și limitați pentru a-l primi. De aceea, ni se spune: Lărgiți-vă inimile! Nu vă înjugați la același jug cu cei necredincioși! (2Cor 6,13-14).
Darul este cu adevărat mare (așa încât nici ochiul nu l-a văzut, pentru că nu este culoare; nici urechea nu l-a auzit, pentru că nu este sunet; nici la inima omului nu s-a suit, pentru că acolo trebuie să se urce inima omului [cf. 1Cor 2,9 ]), îl vom primi cu o capacitate cu atât mai mare, cu cât va fi mai trainică credința noastră, mai solidă speranța noastră, mai arzătoare dorința noastră.
Așadar, noi ne rugăm mereu în această credință, spe­ranță și dragoste, cu dorință neîntreruptă. Însă, în anumite ore și în circumstanțe determinate, ne adresăm lui Dum­nezeu și prin cuvinte, pentru ca, prin aceste semne, să ne putem stimula pe noi înșine și, în același timp, să ne dăm seama de cât de mult am înaintat în aspirațiile sfinte, străduindu-ne cu ardoare mai mare ca să le inten­sificăm. Cu cât va fi mai vie dorința, cu atât va fi mai bogat efectul. De aceea, ce altceva vor să spună cuvintele Apostolului: Rugați-vă fără încetare (1Tes 5,17), dacă nu: Doriți, fără încetare, de la cel care singur poate să vă dea acea viață fericită, care n-ar avea nici o valoare dacă nu ar fi veșnică.

Din Scrisoarea către Proba a sfântului Augustin, episcop
(Scris. 130, 8, 15.17 – 9, 18: CSEL 44, 56-57.59-60)