Cu aceste cuvinte ale Apostolului Paul, pe care Conciliul Vatican II le reia la începutul capitolului despre Preacurata Fecioară Maria, din Constituția dogmatică Lumen Gentium,  (1) doresc și eu să-mi încep reflecția asupra semnificației Mariei în misterul lui Cristos și asupra prezenței sale active și exemplare în viața Bisericii. Într-adevăr, aceste cuvinte celebrează în același timp iubirea Tatălui, misiunea Fiului, darul Duhului, Femeia din care s-a născut Răscumpărătorul, înfierea noastră divină, în misterul «plinirii timpului».  (2)

Această plinire desemnează timpul fixat din veșnicie, în care Tatăl l-a trimis pe Fiul său «pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică» (In 3, 16). Înseamnă timpul sfânt în care «Cuvântul, care era la Dumnezeu…, s-a făcut trup și a locuit între noi» (In 1, 1.14), făcându-se fratele nostru. Arată timpul în care Duhul Sfânt, care revărsase deja asupra Mariei din Nazaret plinătatea harului, a plăsmuit în sânul ei feciorelnic natura omenească a lui Cristos. Arată timpul în care, prin intrarea Celui Veșnic în timp, este răscumpărat timpul însuși și, umplându-se de misterul lui Cristos, devine în mod definitiv «timpul mântuirii». În sfârșit, indică începutul tainic al drumului Bisericii. Într-adevăr, în liturgie, Biserica o salută pe Maria din Nazaret ca pe începutul său,  (3) pentru că în Neprihănita zămislire vede conturându-se, anticipat în mădularul său cel mai nobil, harul pascal al mântuirii, și în primul rând pentru că în evenimentul Întrupării îi întâlnește, indisolubil uniți, pe Cristos și pe Maria: El, Stăpânul și Capul (cf. Col 1, 18) și ea care, rostind primul fiat din Noul Legământ, îi prefigurează condiția de mireasă și mamă.

2. Întărită de prezența lui Cristos (cf. Mt 28, 20), Biserica peregrinează în timp îndreptându-se către sfârșitul veacurilor și iese în întâmpinarea Domnului care vine; dar pe acest drum – vreau să subliniez de îndată – înaintează reluând drumulstrăbătut de Fecioara Maria care «a înaintat pe calea credinței și a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul său până la picioarele Crucii».  (4)

Reiau aceste cuvinte atât de dense și evocatoare ale Constituției Lumen Gentium, care în partea ei finală oferă o sinteză sugestivă a învățăturii Bisericii despre Maica lui Cristos, cinstită de ea ca Mamă preaiubită și ca model de credință, speranță și iubire.

La puțin timp după Conciliu, marele meu predecesor, Paul al VI-lea, a vorbit din nou despre Sfânta Fecioară, expunând în Enciclica sa Christi Matri și apoi în Îndemnurile Apostolice Signum magnum și Marialis cultus (5) temeiurile și motivele venerării deosebite de care Născătoarea lui Cristos se bucură în Biserică precum și diferitele forme ale pietății mariane – liturgice, populare, private – corespunzătoare cu spiritul credinței.

3. Împrejurarea care mă îndeamnă acum să reiau acest subiect este perspectiva deja apropiată a anului 2000, în care Jubileul bimilenar al nașterii lui Isus Cristos ne îndreaptă în același timp privirea de credință spre Maica lui. În ultimii ani s-au ridicat diferite glasuri sugerând oportunitatea unui Jubileu analog, dedicat celebrării nașterii Mariei, care să îl preceadă pe cel din anul 2000.

În fapt, deși nu se poate stabili un punct cronologic precis pentru data nașterii Mariei, Biserica este totuși mereu conștientă că la orizontul istoriei mântuirii (6) Maria a apărut înaintea lui Cristos. E o realitate că, la apropierea definitivă a «plinirii timpului», adică a venirii mântuitoare a lui Emmanuel, aceea care din veșnicie era destinată să-i fie Mamă exista deja pe pământ. Această anterioritate a ei față de venirea lui Cristos este ilustrată în fiecare an în liturgia Adventului. Așadar, dacă raportăm anii care ne apropie de sfârșitul celui de-al doilea Mileniu și de începutul celui de-al treilea Mileniu după Cristos la așteptarea istorică din vechime a Mântuitorului, se înțelege pe deplin pentru ce în mod deosebit în această perioadă ne îndreptăm cu căldură spre aceea care, în «noaptea» așteptării, a Adventului, a început să strălucească precum adevărata «Stea a dimineții» (Stella matutina). Într-adevăr, după cum steaua aceasta din zori precede răsăritul soarelui, tot astfel Maria precede, de la zămislirea ei neprihănită, venirea Mântuitorului, răsăritul «Soarelui dreptății» în istoria neamului omenesc.  (7)

Prezența ei în Israel – atât de discretă încât a trecut aproape neobservată de contemporani – strălucea luminoasă înaintea Celui Veșnic, care o asociase pe această necunoscută «fiică a Sionului» (cf. Sof 3, 14; Zah 2, 14) cu planul mântuitor ce îmbrățișează întreaga istorie a omenirii. Pe bună dreptate, așadar, la sfârșitul acestui de-al doilea Mileniu, noi creștinii, care știm că planul providențial al Sfintei Treimi este realitatea centrală a Revelației și a credinței, simțim nevoia să scoatem în relief prezența unică a Maicii lui Cristos în istorie, mai ales în acești ani care preced de aproape anul 2000.

Ioan Paul al II-lea, Redemptoris Mater, nr. 1-3
(Enciclică despre Preacurata Fecioară Maria
în viața Bisericii peregrine, 25 martie 1987)

Textul este preluat de pe www.magisteriu.ro

(va urma)