Prea târziu te-am iubit…

mai 2013
Du	Lu	Ma	Mi	Jo	Vi	Sâ
« Apr
	1	2	3	4
5	6	7	8	9	10	11
12	13	14	15	16	17	18
19	20	21	22	23	24	25
26	27	28	29	30	31

Să nu vă pierdeţi niciodată încrederea şi speranţa!

Publicat de Laurentiu pe 12/05/2013

„Iată mama mea şi fraţii mei!
Căci oricine face voinţa Tatălui meu din ceruri
acela îmi este şi frate şi soră şi mamă” (Mt 12,49-50).

Dragi persoane aflate în suferinţă, iubiţi tineri şi credincioşi care-i însoţiţi pe cei bolnavi,

As vrea sa incepem această predică nu atât prin cuvinte sau gânduri, ci printr-un gest concret: să privim puţin, măcar câteva secunde, la Cristos cel răstignit. Să privim trupul şi rănile sale. Să pătrundem în misterul suferinţelor sale pentru ca apoi să înţelegem şi valoarea suferinţelor noastre. Dacă în momentul suferinţelor noastre privim spre cel răstignit, vedem că suntem imaginea lui în oglindă. Suferinţa este ceea ce Dumnezeu şi oamenii au în comun. În afara celui răstignit suferinţa nu poate fi înţeleasă, acceptată, trezeşte doar repulsie şi disperare, chiar şi în această zi de rugăciune pentru cei bolnavi, zi despre care fericitul părinte papa Ioan Paul al II-lea spunea că este un “moment forte de rugăciune, de împărtăşire, de oferire a suferinţei pentru binele Bisericii şi de chemare adresată tuturor să recunoască în persoana fratelui bolnav Faţa Sfântă a lui Cristos care, suferind, murind şi înviind a realizat mântuirea omenirii”.

Părintele Michel Quoist, este unul dintre cei mai citiţi scriitori francezi contemporani. Într-una din cărţile sale, intitulată Iată-mă Doamne, vorbind despre suferinţă îşi imaginează acest dialog cu Dumnezeu:

Azi după-amiază am vizitat un bolnav la spital.
Mergând din secţie în secţie, am cutreierat toate drumurile oraşului suferinţei,
întrezărind toate acele tragedii care se desfăşoară dincolo de aleile verzi şi
înflorite, dincolo de pereţii albi ai spitalelor.
A trebuit să trec mai întâi prin primul salon;
Privirea îmi aluneca de la un capăt la celălalt,
pe deasupra bolnavilor care zăceau în pat,
la fel ca mâna uşoară a infirmierei care îngrijeşte o rană deschisă
şi e atentă să nu provoace noi dureri.
Mă simţeam stânjenit, ca un vizitator dezorientat care s-a rătăcit în templul misterelor,
Ca un păgân într-o bazilică străveche.

Într-un colţ al salonului următor, am dat peste bolnavul meu.
M-am oprit lângă patul lui, bâlbâindu-mă, neştiind cum să-l salut.

Doamne, suferinţa mă tulbură, mă apasă şi mă striveşte.
Nu pot să înţeleg cum de o permiţi.
De ce, Doamne?
De ce aceste arsuri îngrozitoare pentru care geme acest copil?
De ce stă în agonie de trei zile şi trei nopţi acest bărbat în toată firea, repetând neîncetat numele mamei sale?
De ce a îmbătrânit zece ani într-o lună această femeie bolnavă de cancer?
Şi acest muncitor de numai douăzeci de ani care s-a prăbuşit de pe schelă, zdrobindu-se la fel ca o jucărie?
Şi acest străin sărman, al cărui trup, ca o epavă pribeagă şi izolată, este tot numai o rană purulentă?
Sau această fată care stă de peste treizeci de ani turnată în ghips pe o scândură goală şi tare?
De ce, Doamne? Nu înţeleg.
De ce atâta suferinţă în Lume, suferinţă care maltratează, răzvrăteşte, izolează, zdrobeşte?
De ce aceste suferinţe înspăimântătoare şi monstruoase care, fără nici un rost, se năpustesc orbeşte asupra lumii, lovindu-l pe nedrept pe cel bun şi cruţîndu-l pe cel rău?

În faţa ştiinţei parcă se dau înapoi, dar pe de altă parte izbucnesc cu mai multă forţă şi viclenie. Nu înţeleg.
Suferinţa e odioasă şi mă umple de spaimă, căci nu înţeleg, Doamne, de ce pe unii îi loveşte şi pe alţii îi cruţă?
De ce i-a atins pe aceştia şi nu pe mine?

Şi iată răspunsul Domnului:

O, fiul meu, suferinţa nu am dorit-o eu, Dumnezeul tău, ci oamenii.
Ei au inclus-o în ordinea Lumii când au strecurat păcatul,
Căci păcatul înseamnă dezordine si dezordinea naşte durerea şi suferinţa.
Priveşte: în lume şi în timp, întotdeauna păcatul a adus cu sine suferinţa.
Dar am venit eu şi am luat totul asupra Mea: păcatele voastre şi suferinţele voastre,
Pe toate le-am luat pe umerii mei şi am suferit până la capăt.
Le-am transformat şi am alcătuit din ele un tezaur.
Suferinţele mai sunt încă elementele răului, dar şi acest rău este necesar, căci,
din suferinţele voastre, Eu am creat Mântuirea.

Da, suferinţa, prin Cristos, a devenit mijloc de mântuire. Dacă nu ar fi putut să-i dea valoare, nu ar fi ales această cale a suferinţei pe care a sfinţit-o şi a consacrat-o: calea crucii, drumul crucii a devenit drumul mântuirii noastre.

De fiecare dată, iubiţi credincioşi, când participăm la sfânta Liturghie ne apropiem de Cuvântul lui Dumnezeu: iar în centrul Cuvântului lui Dumnezeu nu stă suferinţa noastră, ci suferinţa lui Cristos, patima şi moartea sa pe cruce, urmate de înviere. Ba mai mult, Cristos ne atrage atenţia că el este şi astăzi el care suferă: am fost însetat, am fost flămând, am fost gol, am fost bolnav şi în închisoare şi nu mi-aţi slujit, nu aţi venit la mine (cf. Mt 25). De ce nu ne apropiem mai mult de el? Oare este cineva care să privească la Cristos răstignit, să privească la suferinţa sa şi să nu simtă consolare, mângâiere, să nu simtă forţă?! Oare atunci când am îndrăznit şi am strâns crucifixul în mâine noastre nu am primit mai multă forţă şi alinare decât am primit prin orice alt gest sau cuvânt? Cristos suferă şi astăzi împreună cu noi, suferă şi astăzi pentru noi.

Şi totuşi, deşi suferind, el este cel care ne aduce întreaga consolare, aşa cum auzim deseori în sfânta Evanghelie: Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi. Îl voi ruga pe Tatăl şi alt apărător vă va da vouă ca să fie mereu cu voi. Nu veţi fi niciodată singuri. Eu sunt cu voi în toate zilele, eu sunt cu voi în suferinţa voastră, spune Domnul.

Nu e nimic ieşit din comun în faptul că există suferinţă în zilele noastre – suferinţa şi mizeria au fost mereu prezente în viaţa omului, nimic deosebit in asta – acum însa parcă oamenii nu mai au răbdare nici măcar cu suferinţa. Nu o acceptă, nu au timp de ea, se revoltă, învinuiesc pe alţii, se plâng, nu o înfruntă cu capul sus, cu tărie, în numele lui Dumnezeu. Nu mai ştim să ne motivăm în suferinţele noastre, de aceea apostolul Petru ne îndeamnă: „Dacă trebuie să suferiţi, dacă aşa e voinţa lui Dumnezeu, e mai bine să suferiţi pentru că aţi făcut binele, decât să suferiţi pentru că aţi făcut răul”. Acest îndemn este un ecou al predicii de pe munte, un ecou al fericirilor proclamate de Isus: „Fericiţi cei ce plâng pentru că ei vor fi consolaţi… Fericiţi cei persecutaţi pentru dreptate pentru căci a lor este împărăţia cerurilor”. Acest tip de suferinţă înseamnă a nu ne conforma răului din jurul nostru. Da, iubiţi credincioşi, este necesar să îndrăznim să fim altfel. Trebuie să ne opunem la ceea ce fac toţi, să opunem rezistenţă răului şi păcatului. E adevărat, lumea nu suportă acest tip de rezistenţă creştină, ci doreşte conformarea, uniformizarea.

Desigur că ne întrebăm: este bine să suferim şi să ne numim fericiţi? Este bine să plângem şi să ne socotim fericiţi? Sfântul părinte papa Benedict al XVI-lea, în cartea sa Isus din Nazaret, spune că există două tipuri de plâns: unul care a pierdut speranţa, care nu se mai încrede în iubire şi în adevăr, deci îl urmăreşte şi îl distruge pe om din interior; dar există şi plânsul care derivă din zdrunciunul provocat de adevăr şi-l duce pe om la convertire, la rezistenţă în faţa răului şi a suferinţei. Acest plâns însănătoşeşte pentru că-l învaţă pe om să spere, să creadă în prezenţa lui Cristos şi în iertarea sa, îl învaţă pe om să iubească din nou şi să se simtă iubit. Un exemplu al primului tip de plâns este Iuda, care lovit de spaimă din cauza căderii sale – nu mai îndrăzneşte să spere şi se spânzură, lăsându-se pradă disperării. La al doilea tip aparţine plânsul lui Petru, care, lovit de privirea Domnului, izbucneşte în lacrimi vindecătoare. Îndrăzneşte, începe de la capăt şi devine un om nou.

Iubiţi credincioşi, suferinţa este o parte esenţială a vieţii. Ca şi bucuria, ca şi moartea, ca şi tăcerea. Părţi indispensabile. Dar întrebarea este în suferinţele noastre ce fel de plâns avem? Unul spre disperare sau unul plin de speranţă? Avem nevoie de această speranţă oferită de Cristos. Trebuie să fim convinşi că nu moartea, suferinţa, răul, boala, vor avea ultimul cuvânt, ci viaţa, învierea, binele, fericirea.

Suntem într-un Sanctuar al Maicii Domnului. Aici, în această biserică de la Cacica şi poate în această zi mai mult ca oricând par să prindă viaţă rugăciunile noastre, mai ales acelea în care o invocăm pe Maria ca tămăduitoarea bolnavilor, mângâietoarea mâhniţilor, ajutorul creştinilor, dar şi maica speranţei. Ea este Maica speranţei noastre. Ea este cea de la care învăţăm să ne trăim suferinţa, dar totodată învăţăm şi cum să stăm lângă cei în suferinţă. Avem în faţa noastră “figura Sfintei Fecioare Maria, care-l urmează pe Fiul suferind până la jertfa supremă pe Golgota. Ea nu-şi pierde niciodată speranţa în victoria lui Dumnezeu asupra răului, asupra durerii şi asupra morţii şi ştie să-l primească cu aceeaşi îmbrăţişare de credinţă şi de iubire pe Fiul lui Dumnezeu născut în peştera din Betleem şi mort pe cruce. Încrederea sa tare în puterea divină este luminată de Învierea lui Cristos care dăruieşte speranţă celui care se află în suferinţă şi reînnoieşte certitudinea apropierii şi consolării Domnului”.

Să nu-ţi pierzi niciodată speranţa în victoria lui Dumnezeu asupra răului, asupra durerii şi asupra morţii. Aici este esenţialul!

Suntem adunaţi astăzi la Cacica pentru a ne uni în rugăciune cu cei şi pentru cei care astăzi suferă pentru Cristos, suferă cu speranţa în Cristos, suferă fără ca să deznădăjduiască. Să ne rugăm pentru cei care suferă cu demnitate. Cum spune apostolul Petru: nu se plâng de greutatea zilei, ci o înfruntă, îi fac faţă cu putere şi cu nădejde, în numele Domnului.

Dragi persoane pătrunse de suferinţă, să ştiţi că cel care predica astazi aici, nu sunt eu, nu suntem noi, cei care suntem sau părem sănătoşi, ci dumneavoastră. Viaţa dvs., suferinţa pe care o trăiţi şi o uniţi cu suferinţa lui Cristos este cea mai puternică predică, cea mai puternică mărturisire de credinţă. Dumneavoastră, cei bolnavi, ne amintiţi cuvintele apostolului Paul: “Cine, aşadar, ne va despărţi de dragostea lui Cristos? Oare necazul, strâmtorarea, prigoana, foamea, lipsa de îmbrăcăminte, primejdia ori sabia? Aşa cum spune Scriptura: Pentru tine suntem omorâţi în fiecare zi, suntem trataţi ca nişte oi duse la înjunghiat. Nu, căci în toate acestea suntem mai mult decât biruitori prin acela care ne-a iubit pe noi. Căci sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici prezentul, nici viitorul, nici înălţimea, nici adâncul, nici vreo altă făptură – nici boala sau durerea, putem adăuga noi – nimic nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Cristos Isus, Domnul nostru (Rom 8,35-39). Dvs. sunteţi martorii de care are nevoie cel mai mult omenirea astăzi: martoti credibili ai iubirii faţă de Dumnezeu. Şi pentru aceasta vă mulţumesc: mă întăriţi în credinţă, ne întăriţi pe noi toţi în mărturisirea credinţei.

Dragi credincioşi, dragi tineri, dragi voluntari, dragi persoane care-i însoţiţi pe cei bolnavi în acest pelerinaj la Cacica, dar mai ales îi însoţiţi în tot timpul trecerii lor prin viaţă, prin această valea de lacrimi. Să ştiţi că dvs., cei care sunteţi sprijinul celor bătrâni şi suferinzi, vă regăsiţi în cuvintele lui Cristos: am fost bolnav şi voi mi-aţi slujit. Primiţi ca moştenire împărăţia dată de Tatăl. Meritaţi această împărăţie. Sunteţi un exemplu pentru toţi cei care fug de suferinţă sau care vor să o ascundă. Sunteţi cei care valorificaţi cel mai mult această mare taină a suferinţei. Voi sunteţi acel samaritean milostiv despre care vorbeşte Cristos şi care este şi în centrul mesajului adresat de Sfântul Părinte cu ocazia Zilei Mondiale a Bolnavului. Voi sunteţi cei care împliniţi cuvântul lui Cristos care ne zice: “Mergi şi fă şi tu la fel!” Mergi şi te apropie şi tu de cel aflat în suferinţă. Mergi şi alină şi tu rănile celor căzuţi. Mergi şi fii un bun samaritean! Cei care fac gesturi asemenea samariteanului milostiv, cei care îl vizitează pe Cristos prezent în fraţii săi, cel care-l slujeşte pe Cristos în cei suferinzi, acela dă cea mai autentică mărturie despre iubirea lui Dumnezeu, despre Evanghelie, despre Biserică. Şi omenirea are nevoie de astfel de mărturii.

Dragi bolnavi, Biserica a spus-o mereu şi vă repetă şi în această zi: „voi nu sunteţi nici abandonaţi, nici inutili: voi sunteţi chemaţi de Cristos, voi sunteţi imaginea sa transparentă”. Voi sunteţi imaginea lui Cristos cel răstignit! Voi sunteţi între noi semnul iubirii lui Dumnezeu de care nu ne poate desprăţi nimic, absolut nimic. Şi pentru că am început amintind un gând de-al fericitului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, vreau să termin amintesc, spre final, tot un gând de-al său, un îndemn adresat celor în suferinţă:

„Trebuie să fiţi puternici… Trebuie să fiţi puternici, prin credinţă… Astazi mai mult ca oricand aveti nevoie de aceasta putere. Trebuie sa fiti puternici prin puterea sperantei. Speranta care aduce cu ea bucuria completa a vietii si nu ne lasa sa-L suparam pe Duhul Sfant.

Trebuie sa fiti puternici prin puterea iubirii care este mai tare decat moartea… si care ne ajuta sa realizam dialogul cu omul si cu lumea…

Cand suntem puternici cu Duhul lui Dumnezeu, suntem de asemenea puternici prin credinta… De aceea frica nu-si gaseste locul…

Astfel ca… va implor: sa nu va pierdeti niciodata increderea, sa nu va lasati invinsi, sa nu fiti descurajati… Va implor sa aveti incredere… intotdeauna sa cautati puterea spirituala ce vine de la El si unde generatiile fara numar ale parintilor vostri le-au gasit. Sa nu va despartiti niciodata de El. Sa nu va pierdeti niciodata libertatea spirituala… Sa nu dispretuiti mila, care este «cea mai mare din toate» si care s-a aratat pe cruce…

Pentru toate acestea va implor. Să nu vă pierdeţi niciodată încrederea şi speranţa”.

Să nu pierdem niciodată speranţa. Şi dacă am început aceste gânduri privind Crucea, privind chipul celui răstignit, privindu-ne în oglindă. Vă invit acum, la final, să privim spre cel înviat. Este o privire spre viitor: după cum asemenea lui suferim, tot asemenea lui vom şi învia prin el şi împreună cu el. Amin!

Predica pe care am făcut-o la Cacica, 11 mai 2013
Ziua Bolnavului la nivelul Diecezei de Iaşi.

Publicat în Predici si meditatii, Printre suferinţă şi suferinzi | Etichetat: bolnavi, Cacica, Ioan Paul al II-lea, papa Benedict al XVI-lea, predica, speranta | Lasă un comentariu »

Ce trebuie să fac pentru a mă mântui?

Publicat de Laurentiu pe 07/05/2013

“Domnilor, ce trebuie să fac pentru a mă mântui?” Iar ei i-au zis: “Crede în Domnul Isus şi te vei mântui tu şi casa ta” (Fap 16,30-31). Nu ştiu dacă avem mereu prezentă această întrebare, însă ea ar trebui să fie mereu în inima noastră. Rostită sau nu, întrebarea aceasta trebuie să facă parte din viaţa noastră. Preocuparea pentru mântuire trebuie să devină felul nostru de a fi. Mai ales că această întrebare este una personală şi cere mereu un răspuns personalizat: eu ce trebuie să fac pentru a mă mântui? Crede!

Când au loc conferinţe, simpozioane etc. şi este lăsat un timp pentru discuţii libere şi pentru intervenţiile auditoriului, mulţi nu pun întrebări din frică. Toţi au întrebări, gânduri, frământări, dar doar unii întreabă, intervin. Nu întrebăm pentru că ne temem să nu punem vreo întrebare greşită sau incomodă. Ne temem de modul nostru de a formula care poate ni se pare neacademic. Ne temem că nu vom primi răspuns. Dar poate cel mai mult ne temem că răspunsul pe care îl vom primi va aduce în viaţa noastră anumite obligaţii. Multe răspunsuri aduc cu sine alte întrebări şi atunci va trebui să dăm şi noi explicaţii. Multe răspunsuri solicită, aşa că mai bine nu întrebăm.

Dar această întrebare – ce trebuie să fac pentru a mă mântui – trebuie să fie pusă indiferent de cerinţele pe care le presupune răspunsul. Iar răspunsul, după cum am văzut, este atât de simplu, dar în acelaşi timp profund: crede! Crede în Domnul Isus! Crede în Isus Cristos şi te vei mântui! Crede în Dumnezeu şi te vei mântui tu şi-i vei atrage spre mântuire şi pe cei din casa ta, pe cei dragi ai tăi. Crede!

Şi de aici gândul îmi fuge spre un alt cuvânt al Scripturii: “Cred, Doamne. Vino în ajutorul necredinţei mele” (cf. Mc 9,24). Oricât de mult am crede, tot avem nevoie de ajutor, tot avem nevoie de mai multă credinţă. Trebuie să ne asociem mereu rugăciunii acestui tată, dar şi rugăciunii apostolilor: “Doamne, Măreşte-ne credinţa!” (cf. Lc 17,5). În inima mea, cuvântul lui Isus trezeşte o mare nelinişte: “Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi spune sicomorului acestuia: “Dezrădăcinează-te şi plantează-te în mare!” şi v-ar asculta” (Lc 17,6). Nu am curajul să merg spre un copac şi să-i dau această poruncă. Mi-e teamă că nu m-ar asculta. Mi-e teamă că nu am credinţă nici măcar cât un grăunte de muştar. Mi-e teamă şi de aceea simt nevoia să mă rog fără încetare pentru mai multă credinţă. Ştiu că atunci când par puternic, atunci sunt de fapt foarte slab, cel mai slab. În încercări, nu pentru prima dată, mă dovedesc om mic şi cu puţină credinţă, vrednic de dojana lui Cristos. Când simt că mă scufund întind mâna cu disperare spre el şi-i strig: “Doamne, salvează-mă”. Iar el mă prinde de mână, mă ridică, mă fixează cu privirea şi-mi spune: “Om cu puţină credinţă, de ce te-ai îndoit?”. Dar acum sunt în braţele lui şi… mi-e bine, sunt în siguranţă. Am impresia că aş putea muta şi munţii din loc. Acum ştiu sigur, sunt convins că atunci când îl privesc pe Cristos pot să spun împreună cu ucenicii: “Cu adevărat tu eşti Fiul lui Dumnezeu”. (cf. Mt 14,28-33).

Şi aş mai adăuga un singur lucru: credinţa este întotdeauna însoţită de bucurie. Unde lipseşte bucuria, acea fericire interioară, acolo şi credinţa dă semne de oboseală, de slăbiciune sau de inexistenţă. Iată ce ne spune astăzi Scriptura: “Atunci (apostolii) au făcut cunoscut cuvântul lui Dumnezeu, lui şi tuturor celor care trăiau în casa lui. ³³ Iar el, luându-i la sine chiar în acel ceas al nopţii, le-a spălat rănile şi a fost botezat el şi toţi ai săi. ³⁴ Apoi i-a invitat la el pe Paul şi pe Sila, a pus masa şi împreună cu toată casa au trăit din plin bucuria că au crezut în Dumnezeu” (Fap 16,32-34).

Aceasta este misiunea noastră: să trăim din plin bucuria că am crezut în Dumnezeu. Acest lucru trebuie să-l căutăm în această zi: credinţa care ne duce la mântuire în viaţa de apoi şi ne dă puterea de a ne bucura pe acest pământ. Astăzi trebuie să lăsăm să se vadă în viaţa noastră bucuria de a fi creştin.

Cel mai bine ne învaţă acest lucru sfânta Fecioară Maria, ea care a crezut tot ceea ce Domnul i-a spus prin îngerul Gabriel. Ea este cea care ne invită şi pe noi să cântăm astăzi: “Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi duhul meu se bucură în Dumnezeu, Mântuitorul meu”. Maica speranţei şi a bucuriei noastre, roagă-te pentru noi, mijloceşte pentru noi la Domnul Isus Cristos. Amin.

Marţi, 7 mai 2013

Marti din saptamâna a 6-a a Pastelui
Ss. Roza Venerini, calug.; Ghizela, regina; Anton Pecierskij, pustnic

LECTURA I
Crede în Domnul Isus şi te vei mântui tu şi casa ta.

Citire din Faptele Apostolilor 16,22-34
În zilele acelea, ²² în oraşul Filipi, mulţimea s-a ridicat împotriva lui Paul şi a lui Sila; autorităţile au poruncit să fie despuiaţi de hainele lor, pentru a-i bate cu vergi. ²³ După ce i-au frânt în bătăi, i-au aruncat în închisoare, poruncind gardianului să-i păzească cu grijă. ²⁴ Acesta, pentru a împlini porunca primită, i-a închis în încăperea cea mai dinăuntru şi le-a strâns picioarele în butuci. ²⁵ Către miezul nopţii, Paul şi Sila se rugau şi-i cântau lui Dumnezeu, iar ceilalţi deţinuţi ascultau. ²⁶Deodată, a avut loc un cutremur puternic de pământ ce a zguduit temeliile închisorii. În acelaşi timp s-au deschis toate uşile şi le-au căzut lanţurile. ²⁷ Trezindu-se din somn, gardianul a văzut că porţile închisorii erau deschise şi, crezând că deţinuţii au fugit, a scos sabia ca să se sinucidă. ²⁸ Însă Paul a strigat cu glas puternic: “Să nu-ţi faci nici un rău, pentru că toţi suntem aici!” ²⁹ Gardianul a cerut o lumină şi, tremurând din toată fiinţa, a alergat înăuntru şi s-a aruncat la picioarele lui Paul şi ale lui Sila. ³⁰ Apoi i-a scos afară şi i-a întrebat: “Domnilor, ce trebuie să fac pentru ca să mă mântuiesc?”³¹ Iar ei i-au zis: “Crede în Domnul Isus şi te vei mântui tu şi casa ta”. ³² Atunci au făcut cunoscut cuvântul lui Dumnezeu, lui şi tuturor celor care trăiau în casa lui. ³³ Iar el, luându-i la sine chiar în acel ceas al nopţii, le-a spălat rănile şi a fost botezat el şi toţi ai săi. ³⁴ Apoi i-a invitat la el pe Paul şi pe Sila, a pus masa şi împreună cu toată casa au trăit din plin bucuria că au crezut în Dumnezeu.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL 137,1-2a.2bc-3.7c-8 (R.: 3a)
R.: Tu mă asculţi, Doamne, când strig către tine.
sau
Aleluia.
¹ Te laud, Doamne, din toată inima,
pentru că ai ascultat cuvintele mele.
^2a Îţi cânt înaintea îngerilor,
mă prostern spre templul tău cel sfânt. R.

^2bc Laud numele tău pentru bunătatea şi fidelitatea ta,
căci ţi s-a mărit faima prin împlinirea făgăduinţelor tale.
³ În ziua în care te-am chemat m-ai ascultat,
m-ai îmbărbătat şi mi-ai întărit sufletul. R.

^7c Dreapta ta mă mântuieşte.
⁸ Domnul va duce la bun sfârşit ceea ce a început în mine.
Doamne, bunătatea ta este veşnică.
Nu părăsi, Doamne, lucrarea mâinilor tale. R.

ALELUIA In 16,7-13
(Aleluia) Îl voi trimite la voi pe Duhul adevărului, spune Domnul;
el vă va învăţa în întregime adevărul. (Aleluia)

EVANGHELIA
Dacă nu mă voi duce, Apărătorul nu va veni la voi.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 16,5-11
În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: ⁵ ”Acum mă duc la cel care m-a trimis şi nimeni dintre voi nu mă întreabă: Unde te duci? ⁶ Dar pentru că v-am spus acestea, întristarea v-a copleşit inima. ⁷ Totuşi vă spun adevărul: Este în folosul vostru ca să mă duc; căci dacă nu mă duc, Apărătorul nu va veni la voi, iar dacă mă duc vi-l voi trimite. ⁸ Când va veni va da pe faţă greşeala lumii cu privire la păcat, la dreptate şi la judecată. ⁹ Cu privire la păcat, pentru că nu cred în mine; ¹⁰ cu privire la dreptate, pentru că mă duc la Tatăl meu şi nu mă veţi mai vedea; ¹¹ cu privire la judecată, pentru că stăpânul acestei lumi a fost judecat.

Cuvântul Domnului

Publicat în Luna mai, Predici si meditatii, Sfânta Fecioară Maria | Etichetat: credinţă, mantuire, Maria, sfanta fecioara maria | 2 Comentarii »

Forţa imaginaţiei…şi realitatea de dincolo de ea!

Publicat de Laurentiu pe 06/05/2013

“Am văzut un înger care mi-a arătat Ierusalimul,
cetatea sfântă învăluită în slava lui Dumnezeu” (Ap 21,10-11).

Ştim că oamenii sunt înzestraţi cu un dar deosebit, o forţă pe care o au atât cei mici, copiii, cât şi cei mari, bătrânii, până în ultima clipă a vieţii. Este vorba de darul imaginaţiei, de această putere a imaginaţiei pe care o avem toţi şi pe care o folosim într-o măsură mai mare sau mai mică. Uneori imaginaţia, mai ales atunci când este vorba de copii, merge până acolo încât se confundă cu minciuna: nu ştim cât de adevărat e un lucru spus de ei sau cât e imaginaţie sau cât e dorinţa de a ne minţi. Auzim deseori cum că cei mici, copiii, ar minţi; ei nu mint, ei doar îşi imaginează sau îşi doresc enorm ca lucrurile să fie altfel.

Imaginaţia nu are în sine valoare morală, bună sau rea. Valoarea ei depinde de noi: este bună dacă o folosim într-un mod pozitiv sau devine rea dacă o folosim pentru lucruri mai puţin bune. Spuneam că imaginaţia este o forţă, însă atunci când această forţă este folosită în sens negativ, când se face abuz de ea, poate duce la nebunie, la viciu, la tot ceea ce este mai rău pentru noi sau pentru cei din jurul nostru. Pornind de la imaginaţie sau de la visarea cu ochii deschişi au devenit realitate cele mai dezastruoase lucruri, dacă ar fi să ne gândim numai la ceea ce s-a întâmplat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Putem să folosim această zi de duminică şi să ne facem un examen de conştiinţă în privinţa imaginaţiei noastre. La ce ne folosim imaginaţia? Care sunt ultimele lucruri pe care ne amintim că ni le-am imaginat?

Am putea ca în această zi, ţinând cont de sărbătoarea pe care o trăim astăzi împreună cu Biserica Ortodoxă şi cu Biserica Greco-Catolică, să facem un examen asupra vieţii noastre şi să ne întrebăm cum ne imaginăm noi că a avut loc învierea Domnului? De fapt, ne imaginăm noi învierea? Am închis vreodată ochii cu gândul la înviere şi să spunem: “Aşa trebuie să fi fost!”? Ne-am imaginat vreodată că am fi acolo, în acele vremuri, în acel lor, lângă mormânt, tocmai când Isus a înviat? Cum ne-am imaginat că am reacţionat? Ce am făcut? Ne-am imaginat vreodată ieşirea lui Cristos din mormânt? Cum s-a întâmplat? Cum s-a dat piatra la o parte? Ce au văzut cei care erau acolo, soldaţii? Avem noi timp şi chef să ne imaginăm învierea? Sau ce alte realităţi ne preocupă?!

Sau, având în vedere prima lectură din această zi, ne-am pus vreodată în locul celor dintâi ucenici ai lui Isus, în locul oamenilor care au format Biserica la început? Am încercat să vedem care au fost problemele lor, grijile lor, cum căutau ei să rezolve acele mici neînţelegeri care apăreau, aşa cum am auzit astăzi în prima lectură luată din cartea Faptele apostolilor? Nu ştiau dacă e necesară sau nu tăierea împrejur pentru păgânii care primeau credinţa. Şi în cele din urmă, luminaţi de Duhul Sfânt, au spus că nu este necesară tăierea împrejur.

Mergem mai departe şi lăsăm învierea şi vă invit să ne examinăm într-o altă privinţă, dar tot legat de imaginaţie. Aş vrea să vă întreb, să ne întrebăm împreună: de câte ori ne gândim la viaţa veşnică? Cum ne imaginăm noi că va arăta Împărăţia lui Dumnezeu, acea Cetate Sfântă despre care ne-a vorbit apostolul Ioan în cea de-a doua lectură luată din Cartea Apocalipsului. Ne vedem vreodată în Împărăţia lui Dumnezeu? Cum vedem, cum ne imaginăm această Împărăţie? Ce formă va avea şi, mai ales, cum ne vedem pe noi în această împărăţie, ţinând cont, bineînţeles, şi de felul în care trăim pe acest pământ, dacă vom merita sau nu să ajungem acolo. De fapt, nu dacă vom merita, că de meritat sigur nu merităm sau numai Dumnezeu ştie cine şi cât merită,ci dacă vom dobândi un loc în această împărăţie. Aşadar, ne-am imaginat cum vom fi în acea Împărăţie dacă vom dobândi prin meritele lui Cristos intrarea în ea? Cum vom arăta noi în viaţa veşnică? Unii spun că dacă eşti pasionat de sport îţi imaginezi Veşnicia ca un teren de fotbal sau handbal sau orice alt sport şi te vezi jucând sau privindu-i pe cei ce joacă; alţii dacă sunt pasionaţi de cultură sau bibliotecari îşi imaginează Veşnicia ca pe o imensă bibliotecă în care vor avea acces infinit la cărţi şi timp nelimitat pentru a le citi. Alţii, pasionaţi de flori, văd Veşnicia ca o grădină înflorită, unde totul este armonios, frumos. Depinde de fiecare ce şi cum este şi cum îşi imaginează viaţa veşnică.

Însă, mai mult decât ne imaginăm noi această Veşnicie, avem în cea de a doua lectură un fragment care ne descrie poate nu atât locul, cât mai ales starea: nu unde vom fi, ci cum ne vom simţi în acea Veşnicie alături de sfinţi. Toată cartea Apocalipsul Sfântului Ioan ne ajută să dăm drumul imaginaţiei noastre şi să ne închipuim, măcar pentru câteva momente, cum va arăta Împărăţia lui Dumnezeu. Sfântul Ioan ne-o descrie ca o cetate, cu ziduri, cu porţi, iar aceste porţi sunt apărate de îngeri. Ne putem imagina, folosindu-ne de ceea ce am văzut prin filme sau de ruinele unor cetăţi pe care le-am văzut în realitate, ce înseamnă o astfel de cetate.

Văzând cum este această cetate – cu ziduri înalte, cu porţi şi îngeri care o păzesc, se naşte sau ar trebui să se nască în noi dorinţa după această Împărăţia. Aceasta pentru că acolo vom avea ceea ce uneori aici pe pământ ne lipseşte, şi anume: siguranţa şi pacea. Avem nevoie de acest sentiment de siguranţă. Avem nevoie de acea pace despre care Isus Cristos în sfânta Evanghelie ne-a spus: “Pace vă las vouă; pacea mea o dau vouă. Nu ca pacea pe care o dă lumea” (In 14,27). Este o altfel de pace. Este acea pace care aduce siguranţa pe care o vom gusta din plin în viaţa veşnică, în acea Cetate a lui Dumnezeu, înconjurată de ziduri şi cu porţi apărate de îngeri. Văzând şi ştiind acestea trebuie să ne folosim imaginaţia şi în această direcţie pentru ca să ne dorim mai mult viaţa veşnică. Şi dorind această viaţă veşnică să muncim mai mult în direcţia mântuirii, să avem acele fapte care să dovedească despre noi că vrem ca într-o zi să ajungem în această Cetate.

Apoi, apostolul Ioan spune că această cetate nu avea nevoie de soare, nici de lună ca să o lumineze. Însă ea era strălucitoare, strălucea asemenea unei pietre de mare preţ, era ca o piatră cristalină de iaspis. Era slava lui Dumnezeu cea care o lumina. Pe lângă siguranţă şi pace, viaţa veşnică înseamnă lumină, claritate. Este locul în care nimeni nu va mai putea să se ascundă după deget, nimeni nu va mai putea să se dea ceea ce de fapt nu este. Acolo va fi transparenţă, claritate, lumină! Şi iarăşi, aşa cum avem nevoie de siguranţă şi de pace, avem nevoie şi de claritate. Avem nevoie de această lumină. Avem nevoie să ieşim cumva din această obscuritate în care se pare că ne cufundăm – şi nu întotdeauna fără vina noastră! – din ce în ce mai mult.

Şi nu în ultimul rând, această cetate, spune apostolul Ioan, are douăsprezece porţi, câte trei îndreptate spre fiecare punct cardinal. Putem spune că este vorba despre deschidere, despre universalitate, despre acel sentiment care trebuie să fie în inima noastră: Împărăţia lui Dumnezeu nu e numai pentru noi! Împărăţia lui Dumnezeu nu e numai pentru mine, ci este deschisă tuturor oamenilor, tuturor celor care vor să intre în ea, tuturor celor care cred în Isus Cristos, tuturor celor care, într-o formă sau alta, aderă la acest mister al mântuirii. Nu trebuie să excludem pe nimeni, iar astăzi este o zi extraordinară în această privinţă: este ziua în care sărbătorim împreună Paştele şi de aceea trebuie să ne străduim să mai eliminăm din viaţa noastră anumite bariere şi tendinţe exclusiviste, discriminatorii. Nimeni nu are dreptul să spună: “Noi suntem buni, numai noi vom ajunge în cer. Ceilalţi?! Hmm.. nu prea cred!”. Această cetate, această imagine a vieţii veşnice ne atrage atenţia: are douăsprezece porţi, câte trei spre fiecare punct cardinal. Iar obligaţia noastră de buni creştini este de a arăta tuturor spre aceste porţi, de a le arăta modul prin care se poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu.

Avem, aşadar, aceste două invitaţii la imaginaţie: una ce ţine de trecut şi una îndreptată spre viitor. Avem învierea şi viaţa veşnică. Se spune că predica este un prilej potrivit pentru a dezlănţui imaginaţia (auzim deseori expresia: mi-a zburat mintea aiurea în timpul predicii sau a sfintei Liturghii!). Însă acest lucru nu este neapărat rău dacă în imaginaţia noastră intră astfel de lucruri, astfel de preocupări (de fapt, predica tocmai asta trebuie să facă: să trezească dorul după Viaţa veşnică, după prezenţa lui Dumnezeu…sau să-l menţină, acolo unde el deja este!). A veni la biserică, a avea o viaţă de creştin şi mai ales o viaţă de credinţă, înseamnă a folosi acest dar al imaginaţiei într-un mod pozitiv. De noi depinde dacă imaginaţia este bună sau rea. Şi trebuie să o facem să devină bună. Trebuie să ne folosim mai mult de acest dar pentru a ne imagina şi realităţile spirituale. Aşa cum a fost învierea, aşa cum va fi viaţa veşnică şi sperăm că ne vom bucura într-o zi de ea.

Şi nu în ultimul rând, aş vrea să ne întrebăm împreună un al treilea aspect: dacă şi cum ni l-am imaginat pe Duhul Sfânt, Mângâietorul despre care vorbeşte sfânta evanghelie de astăzi, Mângâietorul care va veni trimis de Tatăl în numele lui Isus, cel care ne va învăţa toate şi ne va aminti tot ceea ce ne-a spus Cristos. Cum ni-l imaginăm pe Duhul Sfânt? Avem atâtea imagini care încearcă să-l reprezinte sau să-l simbolizeze: porumbelul, focul, apa, vântul etc. Dar, personal, cum îl vedem? La ce ne gândim atunci când îi auzim numele?

Dacă în cazul învierii vorbim despre un eveniment trecut, la care nu am putut fi prezenţi (chiar dacă el este actualizat şi sărbătorit an de an), iar în cazul vieţii veşnice vorbim despre o realitate pe care încă nu am trăit-o, deşi o sperăm şi credem că va urma să facă parte din viaţa noastră (sau, mai bine spus, noi din “viaţa” ei!), ei bine, dacă în acest caz tot ce putem face este să ne imaginăm cum a fost sau cum va fi, când e vorba de Duhul Sfânt trebuie să fie altceva, aici trebuie să fie mai mult decât imaginaţie. Între noi şi Duhul Sfânt trebuie să fie o relaţie, o legătură. Trebuie să simţim că între noi şi Duhul Sfânt există ceva concret: că eu şi Duhul Sfânt, că noi şi Duhul Sfânt ne cunoaştem! Cum este relaţia noastră cu Duhul Sfânt? Există vreo legătură? Ne ajută cumva, cu ceva, Duhul Sfânt?

Iată că ne apropiem de sfârşitul Timpului Pascal. Săptămâna aceasta, joi, vom avea Înălţarea Domnului. Apoi peste zece zile va fi Solemnitatea Rusaliilor şi Timpul Pascal se va termina. La rugăciunea de la începutul acestei sfintei Liturghii i-am cerut împreună Domnului să ne ajute ca “misterul pascal să se manifeste în faptele noastre”. Duhul Sfânt este cel care ne-ar putea ajuta ca acest mister pascal, ca această înviere a Domnului pe care o trăim astăzi şi o trăim timp de 50 de zile, să se vadă în faptele noastre. Simţim noi în vreun fel ajutorul Duhului Sfânt? Simţim noi că se manifestă învierea Domnului în faptele noastre? Sau, ca să revenim la imaginaţie, simţim noi că în ceea ce ne imaginăm de obicei se manifestă învierea lui Cristos? Sau imaginaţia noastră merge într-o altă direcţie decât învierea?!

Relaţia noastră cu Duhul Sfânt trebuie să devină una care să ne ajute ca în faptele noastre să se manifeste învierea Domnului. Ne pregătim împreună pentru sărbătoarea Rusaliilor. Ne pregătim să-l primim pe acest Duh, pe acest Mângâietor. Şi vrem, şi ar trebui să ne dorim mai mult, ca între noi şi acest Dumnezeu, împreună cu Tatăl şi cu Fiul, să fie o relaţie mai strânsă. Depinde de fiecare, de modul în care îşi organizează timpul, viaţa, faptele pentru ca Duhul Sfânt să-şi facă simţită prezenţa, să fie, să devină ceva real în viaţa noastră. Noi decidem!

Tot despre predică – aşa cum se spune că este teren propice pentru imaginaţie (şi pentru cei care ascultă, dar şi pentru cei care predică!) – se mai spune că are valoare în funcţie de pilda care se foloseşte. Se zice că dacă intri într-o biserică în timpul predicii şi toată lumea e atentă, e clar că ai nimerit exact când predicatorul spunea o pildă. De fapt, oamenii sunt cei mai atenţi la predică atunci când se spune pilda, exemplul. Legat de Duhul Sfânt am un singur exemplu de dat, o singură pildă de împărtăşit. Exemplul cel mai bun, în privinţa relaţiei dintre Duhul Sfânt şi oameni, este viaţa Sfintei Fecioare Maria. Suntem în luna mai, în luna dedicată Mamei noastre cereşti. Pe ea trebuie să o avem ca exemplu în relaţia noastră cu Duhul Sfânt. Ea este cea care a ştiut, călăuzită cu siguranţă de Duhul Sfânt, să trăiască cel mai bine învierea. Ea este cea care l-a aşteptat pe Duhul Sfânt după momentul învierii: ştim şi medităm cu toţi la sfântul Rozariu acel moment în care Sfânta Fecioară Maria împreună cu apostolii stau în cenacol şi se roagă şi apoi îl primesc pe Duhul Sfânt în ziua Rusaliilor. De la Sfânta Fecioară Maria trebuie să învăţăm şi noi să stăm în rugăciune pentru a-l primi pe Duhul Sfânt, pentru ca viaţa noastră să fie într-adevăr o relaţie între noi şi Duhul Sfânt.

Să nu uităm: Duhul Sfânt nu ţine de imaginaţie! Duhul Sfânt nu este ceva ce ne putem închipui noi şi atât! Nu! Duhul Sfânt este o prezenţă. El este acum, aici şi vrea să facă parte din viaţa noastră. Vrea să fie pentru noi un Mângâietor, cel care ne aduce siguranţă şi pace, cel care ne aduce lumină, cel care ne aduce deschidere spre ceilalţi.

Să invocăm mereu în rugăciunile noastre atât mijlocirea Sfintei Fecioare Maria, pentru a dobândi aceste haruri sau această prezenţă a Duhului Sfânt, cât şi puternicia lui Isus Cristos cel înviat. Puterea lui Cristos cel înviat să facă astfel încât între noi şi Duhul Sfânt să fie mereu o relaţie.

Şi aşa cum auzim deseori, mai ales, la televizor: “pentru sănătatea dvs. faceţi, folosiţi, evitaţi” şi aşa mai departe, la fel putem spune şi noi: pentru sănătatea dvs. folosiţi-vă cât mai bine de imaginaţie. Iar dacă apar manifestări neplăcute consultaţi-l pe Duhul Sfânt şi primiţi sacramentele, care sunt prezenţa şi puterea lui Dumnezeu în orice slăbiciune. Amin!

Cristos a înviat!

Predica și toată sfânta Liturghie celebrată în Catedrala “Sfânta Maria, Regină” din Iaşi,
pot fi urmărite în înregistarea video de aici:

Duminică, 5 mai 2013

† DUMINICA a 6-a a Pastelui
Ss. Angelo, calug. m.; Gottard, ep.

LECTURA I
Duhul Sfânt şi noi am hotărât să nu vă impunem nici o altă sarcină în afară de acestea care sunt necesare.

Citire din Faptele Apostolilor 15,1-2.22-29
În zilele acelea, ¹ în oraşul Antiohia au venit unii credincioşi din Iudeea, care au început să-i înveţe pe fraţi, zicând: “Dacă nu veţi primi tăierea împrejur, după Legea lui Moise, nu vă veţi putea mântui”. ²Paul şi Barnaba s-au ridicat împotriva acestora şi au ajuns la discuţii aprinse cu ei. Atunci s-a hotărât ca Paul şi Barnaba, împreună cu alţi câţiva fraţi, să meargă la apostolii şi bătrânii din Ierusalim, pentru a lămuri această neînţelegere. ²² Apostolii şi bătrânii din Ierusalim, împreună cu toată Biserica, după ce au luat hotărârea privitoare la primirea păgânilor în Biserică, au ales pe doi dintre ei, pe care să-i trimită la Antiohia împreună cu Paul şi Barnaba. Aceştia erau: Iuda, numit şi Barsaba, şi Sila, bărbaţi de frunte printre fraţi; ²³ lor le-au încredinţat următoarea scrisoare: “Apostolii, bătrânii şi fraţii, salută pe fraţii de origine păgână din Antiohia, Siria şi Cilicia! ²⁴ Deoarece am aflat că unii dintre noi, fără încuviinţarea noastră, s-au dus şi v-au tulburat şi cu vorbele lor v-au neliniştit sufletele, ²⁵ noi în unanimitate am hotărât să alegem nişte oameni şi să-i trimitem la voi cu iubiţii noştri Barnaba şi Paul, ²⁶ oameni care şi-au pus viaţa pentru numele Domnului nostru Isus Cristos. ²⁷ V-am trimis, aşadar, pe Iuda şi pe Sila, care să vă transmită acelaşi lucru prin viu grai. ²⁸Duhul Sfânt şi noi înşine am hotărât să nu vă impunem nici o altă sarcină în afară de acestea care sunt necesare: ²⁹ Să vă feriţi de cărnurile jertfite idolilor, de sânge, de ceea ce a fost ucis prin sugrumare şi de necurăţie. Dacă vă veţi feri de acestea, veţi fi pe calea cea bună. Multă sănătate!”

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 66,2-3.5.6 şi 8 (R.: 4)
R.: Pe tine, Dumnezeule, să te laude toate popoarele!
sau
Aleluia.
² Dumnezeu să aibă milă de noi şi să ne binecuvânteze,
să-şi îndrepte spre noi faţa senină;
³ ca să se cunoască pe pământ calea ta,
şi mântuirea ta la toate popoarele. R.

⁵ Neamurile să tresalte de bucurie şi să cânte,
pentru că judeci popoarele cu dreptate
şi călăuzeşti neamurile pe faţa pământului. R.

⁶ Să-ţi mulţumească popoarele, Dumnezeule,
toate popoarele să-ţi mulţumească.
⁸ Dumnezeu să ne binecuvânteze;
toate marginile pământului să-l cinstească. R.

LECTURA A II-A
Mi-a arătat cetatea sfântă, coborându-se din cer.

Citire din Apocalipsul sfântului apostol Ioan 21,10-14.22-23
¹⁰ Eu, Ioan, am văzut un înger care m-a dus cu duhul pe un munte mare şi înalt şi mi-a arătat Ierusalimul, cetatea sfântă, coborându-se din cer, de la Dumnezeu, ¹¹ învăluită în slava lui Dumnezeu. Strălucirea ei era asemenea cu o piatră de mare preţ, ca piatra cristalină de iaspis. ¹²Avea un zid mare şi înalt, cu douăsprezece porţi, iar la porţi doisprezece îngeri. Pe porţi erau scrise numele celor douăsprezece triburi ale fiilor lui Israel. Trei porţi erau la răsărit, trei porţi la miazănoapte, ¹³ trei porţi la miazăzi şi trei porţi la apus. Zidul cetăţii era clădit pe douăsprezece pietre de temelie ¹⁴ şi pe ele erau scrise douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului. În cetate nu am văzut nici un templu, ²² căci templul ei era Domnul Dumnezeu atotputernic, şi Mielul. Cetatea nu avea nevoie de soare, ²³ nici de lună ce să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu o lumina şi făclia ei era Mielul.

Cuvântul Domnului

ALELUIA In 14,23
(Aleluia) Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu, spune Domnul;
şi Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el. (Aleluia)

EVANGHELIA
Duhul Sfânt vă va învăţa toate câte v-am spus eu.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 14,23-29
În acel timp, ²³ Isus a spus ucenicilor săi: “Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi, vom veni la el şi vom rămâne la el. ²⁴ Cine nu mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele mele; or, cuvântul pe care îl auziţi nu este al meu, ci al Tatălui care m-a trimis. ²⁵ Dar acestea vi le spun câtă vreme mai sunt cu voi; ²⁶ Mângâietorul, Duhul Sfânt pe care-l va trimite Tatăl în numele meu, el vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte tot ceea ce v-am spus. ²⁷ Pace vă las vouă; pacea mea o dau vouă. Nu ca pacea pe care o dă lumea. Să nu se tulbure deci inima voastră, nici să nu se înfricoşeze. ²⁸ Aţi auzit că v-am spus: mă duc şi voi veni din nou la voi. De m-aţi iubi, v-aţi bucura că mă duc la Tatăl, pentru că Tatăl este mai mare decât mine. ²⁹ V-am spus toate acestea de pe acum, înainte de a se împlini, ca atunci când se vor împlini, să credeţi în mine”.

Cuvântul Domnului

Publicat în Predici si meditatii | Etichetat: Duhul Sfânt, imaginatie, invierea, viata vesnica | 5 Comentarii »

Cristos a înviat!

Publicat de Laurentiu pe 05/05/2013

Cristos a înviat!

Publicat în Imagini si fotografii | Etichetat: Cristos, fotofgrafie, invierea | 7 Comentarii »

Fotografii din locul unde timpul și oamenii au răbdare unii cu alții: dinspre Săveni!

Publicat de Laurentiu pe 04/05/2013

Vreau să împărtăşesc cu voi câteva imagini care mi s-au întipărit dimineaţă circulând în “jurul” Iaşiului. Am mers să celebrez Sfânta Liturghie la Săveni (30-40 de km de la Iaşi), un sat lăsat în urma timpului, în ceea ce priveşte modernizarea, dar fruntaş în ceea ce priveşte viaţa de credinţă: m-am bucurat enorm ca după un drum catastrofal, care în mare parte nu a văzut asfaltul, să găsesc o Biserică vie, plină de copii. Cinste lor!

Din păcate, fotografii am doar de pe drum, dar… mi-a plăcut să-mi amintesc de viaţa liniştită de la ţară, acolo unde “timpul are încă răbdare cu oamenii”, dar şi oamenii sunt foarte răbdători cu timpul care întârzie să vine. Despre mine însă pot spune că timpul nu prea a avut răbdare cu mine şi am fotografiat ce-am prins din “zborul” mașinii! Iată:

Publicat în Imagini si fotografii | Etichetat: animale, credinţă, fotografie, sat, saveni, timp | 11 Comentarii »

Trezirea la realitate!

Publicat de Laurentiu pe 04/05/2013

Trezirea la realitate înseamnă, printre altele, şi smulgerea din dulcegării, alintături sau din nepăsarea nevinovată şi plină de farmec a copilăriei. Trezirea la realitate este acea neplăcere a dimineţilor somnoroase când trebuie, deşi nu vrei sub nicio formă, să te trezeşti. S-a zis cu liniştea, cu somnul, cu buna dispoziţie, cu totul. Începe realitatea.

Când ne uităm la noi (de obicei pe furiş, să nu ne vadă nimeni, şi doar puţin timp, ca să nu observăm chiar toate defectele!) descoperim cu uşurinţă un fel de creştinism somnambulic. Altfel spus, nu conştientizăm întotdeauna ceea ce suntem. Ba mai mult, nu ne dăm seama de marele dar al credinţei şi nici de ceea ce facem datorită acestui har, lucrurile măreţe pe care (din când în când!) le realizăm în noi sau în afara noastră datorită acestui har. Creştinismul nostru (uneori) se rezumă la rugăciunile de dimineaţă şi de seară şi la mersul duminical la biserică. Ajungem poate să mergem la biserică din obişnuinţă sau de gura altora sau ca să vedem ce se mai poartă în domeniu de haine, relaţii sau predici.

De asemenea, în multele sau puţinele priviri introspective, nu observăm nici slăbiciunile unui creştinism mai mult mimat, decât trăit. Dacă suntem sinceri cu noi vedem (cel puţin eu despre mine!) că nu suntem, pardon, nu sunt chiar atât de creştin pe cât mă bat cu pumnul în piept că sunt. Dacă mă analizez sincer în faţa conştiinţei şi în faţa lui Dumnezeu îmi dau seamă că nu am fost încă pus în faţa unor probe de foc în care să-mi fi demonstrat într-adevăr credinţa. Mi-e şi teamă de un astfel de moment, după ce ani de zile am trăit la umbra suavă a sloganelor de genul: “Fiecare să-şi vadă de treaba lui” sau “Fiecare crede ce şi în cine vrea!” sau “Nu-i treaba mea! Să facă borş! Poate să fie şi budist şi musulman şi evreu şi creştin”.

Citind şi meditând evanghelia acestei zile m-am trezit bruscat de o întrebare pe care nu reuşesc deloc să mi-o îndepărtez fără un răspuns clar: ce fel de creştin aş fi dacă astăzi s-ar dezlănţui persecuţia, aici, în România, sau oriunde mi-ar fi dat să trăiesc?! Cât de pregătit sunt eu pentru un altfel de creştinism decât acesta liniştit (poate chiar prea liniştit), comod (într-o comoditate inexistentă în evanghelie) şi un pic mecanizat (fac zilnic aproape aceleaşi lucruri!)?! Cât de pregătit sunt pentru ceea ce astăzi mi-a spus evanghelia şi ţi-a spus şi ţie: “Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe mine, mai înainte decât pe voi, m-a urât. … Dacă m-au prigonit pe mine, şi pe voi vă vor prigoni” (In 15,18.20).

Trezirea la realitate este necesară acum nu atât ca un “medicament” ce ar putea vindeca starea lucrurilor, ci mai mult ca o prevenire sau o anticipare. Trebuie să ne grăbim această trezire la realitate. Creştinismul nu mai este şi nici nu va mai fi religia celor mulţi, religia celor care se impun, ci va fi religia celor puţini, marginalizaţi, ba chiar persecutaţi (aşa cum se vede deja în unele regiuni ale lumii!).

Însă există şi un alt aspect important: pe cât de necesară este ieşirea din dulcegărie şi trezirea la realitate, pe atât de necesar este şi curajul inspirat de adevărul evangheliei: “Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20). Domnul e mereu cu noi şi mai ales este alături de noi în momentele de încercare. El nu ne părăseşte. Nu ne lasă singuri. Trebuie să ne trezim la realitate şi să ne obişnuim cu această prezenţă a Domnului pentru ca atunci când ne va fi mai greu să ştim în cine ne-am pus încrederea. Să nu aşteptăm timpul persecuţiei pentru a căuta prezenţa Domnului, ci să ne ridicăm acum şi să invocăm numele lui, ajutorul lui, forţa pe care numai el ne-o poate da.

Trebuie să ne însuşim în această zi cântecul de bucurie şi credinţă al psalmistului:

Strigaţi de bucurie către Domnul,
toţi locuitorii pământului;
slujiţi Domnului cu bucurie,
veniţi înaintea lui cu cântece de veselie.

³ Să ştiţi că Domnul este Dumnezeu!
El ne-a făcut, ai lui suntem,
poporul lui şi turma pe care o conduce el.

⁵ Căci Domnul este bun,
bunătatea lui ţine pe vecie
şi adevărul lui din neam în neam (Ps 99,2.3.5).

Da, Domnul este şi rămâne Dumnezeu pentru totdeauna. El ne-a făcut, ai lui suntem, poporul lui şi turma pe care el o călăuzeşte. Asemenea Sfintei Fecioare Maria trebuie să ne lăsăm călăuziţi de el. Trebuie să avem mai multă încredere în el. Trebuie să spunem şi noi asemenea ei: “Iată-mă! Iată slujitoarea Domnului. Fie mie după cuvântul tău. Fă să se întâmple în viaţa mea tot ceea ce tu ştii că este mai bine pentru mântuirea mea şi a fraţilor mei”. Amin.

Sâmbăta, 4 mai 2013

Sâmbata din saptamâna a 5-a a Pastelui
Sf. Florian, m.

LECTURA I

Vino în Macedonia ca să ne ajuţi şi pe noi.

Citire din Faptele Apostolilor 16,1-10
În zilele acelea, ¹ Paul, a ajuns în oraşul Derbe şi apoi în Listra. Aici era un ucenic cu numele de Timotei, a cărui mamă era o evreică convertită, iar tatăl era grec. ² Timotei se bucura de un nume bun în Listra şi Iconiu, ³ de aceea Paul a voit să-l ia ca însoţitor. Ţinând seamă de iudeii care locuiau în acea regiune, l-a luat şi i-a făcut ceremonia tăierii împrejur, deoarece toţi ştiau că tatăl lui era grec.⁴ În trecerea lor prin oraşe, le punea în vedere să ţină hotărârile luate de către apostolii şi bătrânii din Ierusalim. ⁵ Astfel Bisericile se întăreau în credinţă şi numărul credincioşilor creştea zi de zi. ⁶ Apoi au străbătut Frigia şi ţinutul Galaţiei, deoarece Duhul Sfânt i-a oprit să predice cuvântul în Asia Proconsulară. ⁷ Când au ajuns în părţile Moesiei, au încercat să intre în Bitinia, dar Duhul lui Isus nu i-a lăsat. ⁸ Atunci, străbătând Moesia, au coborât spre Troa. ⁹ Şi aici, în timp de noapte, Paul a avut o viziune: un bărbat macedonean stând în picioare, îl chema zicând: “Treci marea şi vino şi în Macedonia, ca să ne ajuţi şi pe noi!” ¹⁰ După această viziune a lui Paul, noi am căutat să trecem numaidecât în Macedonia, căci eram siguri că Dumnezeu însuşi ne chema să ducem acolo evanghelia.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 99,2.3.5 (R.: 2a)
R.: Lăudaţi pe Domnul, toţi locuitorii pământului.
sau
Aleluia.
² Strigaţi de bucurie către Domnul,
toţi locuitorii pământului;
slujiţi Domnului cu bucurie,
veniţi înaintea lui cu cântece de veselie. R.

³ Să ştiţi că Domnul este Dumnezeu!
El ne-a făcut, ai lui suntem,
poporul lui şi turma pe care o conduce el. R.

⁵ Căci Domnul este bun,
bunătatea lui ţine pe vecie
şi adevărul lui din neam în neam. R.

ALELUIA Col 3,1
(Aleluia) Dacă aţi înviat cu Cristos, căutaţi cele de sus
unde Cristos, şade de-a dreapta lui Dumnezeu. (Aleluia)

EVANGHELIA
Nu sunteţi din lume, ci v-am ales din lume.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 15,18-21
În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: ¹⁸ ”Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe mine, mai înainte decât pe voi, m-a urât. ¹⁹ Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său, dar pentru că nu sunteţi din lume, ci eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte. ²⁰ Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă m-au prigonit pe mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul meu, şi pe al vostru îl vor păzi. ²¹ Toate acestea vi le vor face vouă din cauza numelui meu, deoarece ei nu cunosc pe cel care m-a trimis pe mine”.

Cuvântul Domnului

Publicat în Luna mai, Predici si meditatii, Sfânta Fecioară Maria | Etichetat: crestinismul, Maria, persecutii, prigoana, toleranta | 5 Comentarii »

Rugăciune în cinstea Inimii Preasfinte a lui Isus

Publicat de Laurentiu pe 03/05/2013

Doamne, astăzi, la început de lună, cinstim inima ta preasfântă. Trăim înconjuraţi de frumuseţea florilor şi de mijlocirea gingaşă a Preacuratei Mame Maria. Învăluiţi de farmecul primăverii şi al iubirii ei sfinte, vrem să răsune în această zi în inima noastră cuvintele mângâierii tale: “Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă. Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi alinare pentru sufletele voastre. Căci jugul meu este lesne de purtat, iar povara mea este uşoară” (Mt 11,28-30).

Doamne, prezenţa ta în viaţa noastră este suavă ca ciripitul păsărilor în luna mai. Şoaptele tale adresate inimii noastre sunt ca parfumul înmiresmat al florilor de primăvară. Cuvântul tău rodeşte în inima noastră, în tăcere, aşa cum pământul rodeşte în linişte spre desfătarea privirilor noastre. Doamne, cât de frumos ne îmbraci tu viaţa în culori, în sunete şi miresme. Cât de plăcute sunt, Doamne, lucrările mâinilor tale. Tot ce vedem în aceste zile în natură ne apropie de inima ta preasfântă. Chiar dacă suntem uneori epuizaţi de griji, temători în faţa unui viitor nesigur, mângâierea ta ne sprijină şi şterge orice lacrimă din ochii noştri. Cuvântul Inimii tale Preasfinte alungă orice teamă din viaţa noastră, Doamne Dumnezeul nostru.

Venim la tine, Doamne, noi cei osteniţi şi împovăraţi. Alergăm la adăpostul răcoros al inimii tale, locul unde fiecare suflet îşi găseşte odihna. Inima ta este “colţul de rai” după care suspină sufletul nostru împovărat de greutăţile zilei şi apăsat de păcatele provocărilor cotidiene. Venim la tine, căci întâlnirea cu tine este momentul de odihnă al inimilor noastre.

Venim la tine, Doamne, pentru că vrem să fim asemenea ţie. Vrem să purtăm şi noi povara semenilor noştri. Vrem să fim alinare pentru cei din jurul nostru. Dar mai ales, Doamne, vrem să avem şi noi o inimă blândă şi smerită, asemenea inimii tale. Să fim calmi, liniştiţi, blânzi cu cei din jurul nostru. Să nu ne enervăm, să nu ne supărăm, să nu ţipăm. Vrem să nu mai jignim, să nu mai vorbim de rău, să nu mai fim răutăcioşi. Pune în noi, bune Isuse, marele har al smereniei. Este atât de mare şi puternică ispita mândriei, a iubirii deşertăciunii, a ataşării de ceea ce e vrednic de dispreţ. Iar noi suntem atât de slabi fără tine, fără ajutorul tău.

Sufletul nostru îşi caută, Stăpâne, alinare, odihnă şi pace. Doar la tine, Doamne, le putem găsi. Arată-ne calea pe care trebuie să mergem pentru a evita păcatul şi oboseala pe care el o aduce. Luminează-ne mintea pentru a alege drumul care ne ţine departe de viciu, de răutate şi de egoism. Călăuzeşte-ne paşii pe cărările vieţii, pe treptele care duc spre izvoarele mântuirii, căci noi ştim, Doamne, că numai în lumina ta vom vedea lumina şi numai la tine vom găsi apa care potoleşte setea sufletului nostru.

Îngenunchiaţi în faţa ta, Domnul şi Stăpânul nostru, vrem să ne înscriem în rândul celor care-ţi ascultă chemarea. Vrem să luăm asupra noastră jugul tău cel lesne de purtat. Vrem să fim şi noi printre cei care duc povara ta. În mod deosebit, vrem să simţim prezenţa ta în fraţii noştri, în cei pe care-i întâlnim. Ajută-ne să le luăm de pe umeri poverile vieţii. Ajută-ne să le fim aproape prin faptele şi cuvintele noastre. Nu ne lăsa, Doamne, în indiferenţă faţă de cei singuri, bătrâni, bolnavi. Nu lăsa să trecem nepăsători pe lângă cei care ne cer ajutorul în numele tău. Şi, mai ales, Doamne, nu ne lăsa să-i judecăm, ci doar să-i ajutăm, măcar cu o vorbă bună sau cu o rugăciune, căci tu ştii, Doamne, că şi noi suntem în lipsuri, în sărăcie, că noi înşine stăm deseori cu mâna întinsă spre Providenţa ta nemărginită ce ni se arată prin oameni.

Isuse cu inima blândă şi smerită, fă inima noastră asemenea cu inima ta: atentă, generoasă, gingaşă, iubitoare, tămăduitoare, plină de compasiune faţă de cei aflaţi în suferinţa trupului sau a sufletului. Fii tu, Doamne, stăpânul inimii noastre. Singurul Domn, singurul bine, singura călăuză pe acest pământ spre patria cerească unde vrem să ajungem împreună cu cei dragi ai noştri pe care ţi-i încredinţăm în acest moment de rugăciune şi în toată viaţa lor. Amin.

Publicat în Rugăciuni | Etichetat: Inima lui Isus, rugaciune | 4 Comentarii »

Invidie (sfântă!)… în timp ce el stă la uşă!

Publicat de Laurentiu pe 03/05/2013

Invidia. Cine nu a auzit de invidie? Cine nu a fost (cel puţin o dată, poate cel puţin o dată pe zi!) invidios? Poate doar sfinţii au reuşit să scape de acest ghipe ce apasă uneori sufletul nostru. Însă şi despre sfinţi se spune că sunt încercaţi de o invidie sfântă. Da, invidie sfântă: ciudată şi nepotrivită alăturare de termeni, ar spune unii. Bine, alţii ar fi scris oximoron ca să se creeze o aură enigmatică şi să rămânem ca în fazele premergătoare unor crize. Cum adică să ai o invidie sfântă?

Mă gândesc că ar putea fi cam ceea ce simt eu astăzi când îi sărbătorim pe sfinţii apostoli Filip şi Iacob. Mă simt de trei ori invidios pe ei (fără nicio aluzie la vreo emisiune de genul “3×3″ sau “De trei ori femeie”). De trei ori invidios pentru că trei sunt motivele care îmi induc această stare. Şi probabil nu doar mie. Şi iată despre ce este vorba.

În primul rând suntem puşi în faţa unor oameni care au reuşit ceea ce pentru noi este încă un vis: să fie sfinţi. Ei au rămas neclintiţi în evanghelia pe care au primit-o de la Isus Cristos. Ei au fost oameni statornici şi fideli până la sfârşit. Fără jumătăţi de măsură, fără compromisuri. Şi nu doar că au păstrat evanghelia cu fidelitate, ci au făcut ca vestea mântuirii să răsune în lumea întreagă, aşa cum am cântat la psalmul responsorial de la sfânta Liturghie.

În al doilea rând, sunt invidios pentru că ei au stat lângă Cristos. Mereu. Au vorbit cu el, i-au ascultat cuvintele, i-au pus întrebări, au primit răspunsuri clare, directe. Ei sunt cei care au fost aleşi şi trimişi direct de Cristos să predice evanghelia la toată făptura, să boteze şi să dezlege păcatele. Au văzut în fiecare zi, timp de trei ani, ce înseamnă puterea lui Dumnezeu şi prezenţa celui atotputernic în mijlocul poporului lui Israel. Au mâncat, au dormit, au visat, au râs, au suferit, au făcut totul împreună cu Cristos şi pentru Cristos. L-au iubit atât de mult pe acest Domn şi Dumnezeu încât şi-au dat viaţa pentru el.

Şi nu în ultimul rând, tot ei sunt cei care s-au bucurat şi de o altă prezenţă: au avut-o alături pe preasfânta Fecioară Maria. Încă din timpul vieţii lor pământeşti au simţit iubirea gingaşă a Preacuratei faţă de întreaga omenire. Ea, Maica Bisericii şi regina apostolilor, a fost mereu alături de ei, ca o purtătoare de grijă şi o mijlocitoare puternică. Împreună cu ea au stăruit în rugăciune şi au implorat venirea Duhului Sfânt. Parcă e mai uşor să fii sfânt când ai lângă tine un aşa exemplu şi, mai ales, un sprijin atât de mare.

De trei ori invidios pentru sfinţenia lor, pentru apropierea lor de Cristos şi pentru fericirea de a te bucura de prezenţa şi exemplul de viaţă şi rugăciune al Preacuratei Fecioare Maria. Însă, dacă stăm un pic şi analizăm lucrurile, ceea ce s-a întâmplat în viaţa lor poate să se întâmple (ba chiar ar trebui să se întâmple!) şi în viaţa noastră. Ba chiar se întâmplă! Cristos este şi acum între noi, apropiat nouă dacă îl primim şi-l adorăm în Taina Sfintei Euharistii. Acelaşi Cristos, care a vorbit cu Filip şi Iacob, ne vorbeşte în fiecare zi în sfânta Evanghelie şi parcă-l aud cum astăzi mă mustră şi pe mine: “De atâta vreme sunt cu tine şi tu nu m-ai cunoscut, Laurenţiu?!” (cf. In 14,9). Acelaşi Cristos ne priveşte în fiecare zi din profunzimea altarului şi ne-o arată pe Preacurata: “Fiule, iat-o pe mama ta!” (cf. In 19,27). Şi tot ce-mi doresc este să aud cum spune şi Sfintei Fecioare: “Femeie, iată-l pe fiul tău” (cf. In 19,26). Nu-mi place să fiu arătat cu degetul, dar dacă acel deget este al Fiului lui Dumnezeu, atunci mă bucur. Mă simt ales şi nu mai am de ce să fiu invidios, nici măcar nu am motive să fiu încercat de o invidie sfântă.

Nu avem de ce să fim invidioşi pe sfinţi. Nu avem de ce să asociem aceşti termeni şi să-i lăsăm să locuiască în inima noastră. Viaţa acestor apostoli – plină de sfinţenie şi de oameni deosebiţi – poate deveni şi viaţa noastră dacă ne hotărâm să o luăm la noi pe Preacurata Fecioară Maria şi să o lăsăm să facă parte din viața noastră. Viața lor va deveni și viața noastră dacă vom învăţa să stăm în rugăciune, împreună cu Maria, Maica lui Dumnezeu, Maica Bisericii și Maica noastră. Și, mai ales, viața lor de intimitate cu Dumnezeu va deveni și viața noastră în măsura în care îi vom deschide ușa celui care ne spune: “Iată, eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine” (Ap 3,20).

Către tine alergăm în această zi, Maica harului dumnezeiesc şi Regina apostolilor. Dăruieşte-ne harul de a-i deschide lui Isus care bate la uşa inimii noastre. Fă-ne să ne dorim mai mult să fim sfinţi asemenea ţie şi asemenea ucenicilor. Domneşte, o bună Mamă şi Regină, peste familiile noastre şi fă să răsară din ele vocaţii la sfânta preoţie pentru ca neîncetat să fie predicată evanghelia şi să se audă vocea lui Isus: “Femeie, iată fiul tău”. Suntem cu toţii copiii tăi, o milostivă, o blândă, o dulce, fecioară Marie. Amin!

Vineri, 3 mai 2013

Vineri din saptamâna a 5-a a Pastelui
SS. FILIP SI IACOB, ap.

LECTURA I
Domnul i s-a arătat lui Iacob, apoi tuturor apostolilor.

Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni 15,1-8
Fraţilor, ¹ vă reamintesc evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care voi aţi primit-o şi în care rămâneţi neclintiţi. ² Prin ea veţi fi mântuiţi, dacă o veţi păstra aşa cum aţi primit-o. Altfel degeaba aţi crezut. ³ Înainte de toate v-am transmis ceea ce am primit eu însumi, şi anume: Cristos a murit pentru păcatele noastre, potrivit Scripturilor, ⁴ şi a fost îngropat; a înviat a treia zi după cum spun Scripturile ⁵ şi i-a apărut lui Petru, apoi celor doisprezece. ⁶ După aceea s-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi sunt în viaţă iar unii au murit. ⁷ După aceasta i s-a arătat lui Iacob, apoi tuturor apostolilor. ⁸ În cele din urmă, ca unuia născut înainte de vreme, mi-a apărut şi mie.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 18,2-3.4-5 (R.: 5a)
R.: În lumea întreagă răsună vestea mântuirii.
sau
Aleluia.

² Cerul vorbeşte despre slava lui Dumnezeu
şi firmamentul vesteşte lucrarea mâinilor sale.
³ Ziua dă de ştire acest lucru zilei următoare,
iar noaptea îl destăinuie nopţii următoare. R.

⁴ Nu e vorbire, nu sunt cuvinte,
nu e un glas care să se poată auzi,
⁵ şi totuşi este o solie care străbate tot pământul,
o veste care ajunge la marginile lumii. R.

ALELUIA In 14,6b.9c
(Aleluia) Eu sunt calea, adevărul şi viaţa, spune Domnul.
Filipe, cine mă vede pe mine îl vede şi pe Tatăl. (Aleluia)

EVANGHELIA
De atâta vreme sunt cu voi, şi tu nu m-ai cunoscut?

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 14,6-14
În acel timp, i-a spus Isus lui Toma: ⁶ ”Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl meu decât prin mine. ⁷ Deoarece mă cunoaşteţi pe mine, îl cunoaşteţi şi pe Tatăl meu; de pe acum îl cunoaşteţi şi l-aţi văzut”. ⁸ Filip i-a zis: “Doamne, arată-ni-l pe Tatăl şi ne este de ajuns”. ⁹ Isus i-a răspuns: “De atâta vreme sunt cu voi şi tu nu m-ai cunoscut, Filipe? Cine m-a văzut pe mine l-a văzut şi pe Tatăl. Cum poţi spune: ¹⁰ «Arată-ni-l pe Tatăl?». Nu crezi tu că eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la mine, ci de la Tatăl, ¹¹ care rămâne în mine şi care săvârşeşte şi faptele. Credeţi ce vă spun: Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine; iar de nu credeţi cuvântul meu, credeţi-mă pentru faptele mele. ¹² Adevăr, adevăr zic vouă: cel care crede în mine va face şi el faptele pe care le fac eu şi va face mai mari decât acestea, pentru că eu mă duc la Tatăl. ¹³ Şi orice veţi cere în numele meu de la Tatăl, o voi face, ca Tatăl să fie preamărit în Fiul. ¹⁴Dacă veţi cere ceva în numele meu, o voi face”.

Cuvântul Domnului

Publicat în Luna mai, Predici si meditatii | Etichetat: filip, Iacob, invidie, Isus, Maria | 2 Comentarii »

Luna mai, luna florilor. În grădina Maicii Domnului!

Publicat de Laurentiu pe 02/05/2013

Tuturor ne plac florile.
Şi toţi le admirăm mai ales în luna mai, luna florilor.
Unii reuşim chiar să le vedem de aproape în grădinile sau casele noastre.
Alţii merg şi le caută pe câmpuri sau prin grădina botanică.

Însă unii nu doar că le văd, dar ştiu şi să vorbească plăcut despre ele. Ascultându-i sau citindu-i simţi parfumul florilor descrise, le vezi culoarea, ai tendinţa să întinzi mâna crezând că le poţi atinge.

Şi dacă toate acestea se întâmplă când vorbim despre florile câmpului, cu mult mai multe se întâmplă atunci când vorbim despre “flos florum - floarea florilor, Maria, mama lui Isus, care a produs cel mai frumos şi sfânt rod: pe Isus Dumnezeu, care a ales să fie şi om, îmbrăcând firea noastră”.

Vreau să împărtăşesc cu dumneavoastră cuvintele episcopului nostru, Petru Gherghel, din Scrisoarea pastorală pe care ne-a trimis-o tuturor în acest timp de har, timpul primăverii, în “luna mai, luna florilor“.

Scrisoare pastorală

Luna mai, luna florilor

În grădina Maicii Domnului

Toată frumoasă eşti, Marie!

Denumită pe drept cuvânt “grădina Maicii Domnului”, ţara noastră beneficiază de un dar natural, plin de flori şi bucurii spirituale, luna cea mai frumoasă din an, luna mai.

Pentru creştinii catolici de ambele rituri, ca şi pentru toţi creştinii din Occident şi Orient, sânul preacurat al Mariei a fost cel mai frumos crin şi cea mai frumoasă floare, care a împodobit vreodată pământul. În sânul ei preacurat, operă a Sfintei Treimi, a binevoit să coboare însuşi Mântuitorul lumii trimis de Tatăl prin lucrarea Duhului Sfânt. O floare ce a întrecut în frumuseţe toate florile şi toate sufletele – sân binecuvântat, pe care a binevoit să-l aleagă Isus când a venit pe pământ.

Nu e de mirare că între florile istoriei şi, mai ales între florile Bisericii, cea mai frumoasă şi atrăgătoare este ea, Maria, mama lui Isus, flos florum - floarea florilor, care a produs cel mai frumos şi sfânt rod: pe Isus Dumnezeu, care a ales să fie şi om, îmbrăcând firea noastră.

În toate bisericile, alături de altarul de jertfă al Fiului lui Dumnezeu este şi un altar de iubire şi frumuseţe al Maicii sale preacurate, o icoană a Maicii noastre cereşti.

Strălucirea şi frumuseţea Mariei vin numai de la lucrarea specială a Duhului Sfânt, iar locul ei în economia mântuirii este lângă Isus. Iubirea ei îşi află originea şi desăvârşirea în iubirea lui Isus. Cultul ei nu are alt scop decât să împodobească altarul şi cultul lui Isus, iar meritul ei nu e altul decât că a fost aleasă şi destinată să devină mamă pentru Isus, pe care l-a primit în inima ei şi l-a dăruit lumii.

Catehismul Bisericii Catolice ne luminează credinţa când afirmă: “Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său (Gal 4,4), dar, pentru a-i întocmi un trup, el a voit libera cooperare a unei făpturi. De aceea, din veşnicie Dumnezeu a ales să fie mama Fiului său o fiică a lui Israel, “o fecioară logodită cu un bărbat numit Iosif, din casa lui David, iar numele fecioarei era Maria” (Lc 1,27)” (CBC 488).

“Această strălucire a unei sfinţenii unice” cu care este “împodobită din primul moment al zămislirii sale” (LG 56) îi vine în întregime de la Cristos; ea a fost “răscumpărată în mod eminent în vederea meritelor Fiului ei” (LG 53). Mai mult decât pe oricare altă persoană creată, Tatăl a “binecuvântat-o cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri, întru Cristos” (Ef 1,3). “A ales-o în el înainte de întemeierea lumii, pentru a fi sfântă şi neprihănită în faţa lui, în dragoste” (cf. Ef 1,4).

Cât de frumos o caracterizează părinţii tradiţiei orientale. Ei o numesc pe Maica lui Dumnezeu Cea Preasfântă - Panaghia şi o celebrează ca “neatinsă de vreo prihană a păcatului, fiind plăsmuită de Duhul Sfânt ca o făptură nouă” (LG 56), iar, “prin harul lui Dumnezeu, Maria a rămas neatinsă de orice păcat personal în toată viaţa sa”, ne asigură acelaşi Catehism al Bisericii Catolice (nr. 493).

Toate aceste sublinieri arată că Maria este cea mai preţuită făptură de pe pământ şi cea mai frumoasă floare a omenirii.

Biserica dintotdeauna a ţinut să o venereze ca pe cea care a fost aleasă să-i ofere lui Isus frumuseţea vieţii sale de credinţă şi trupul ei împodobit cu toate virtuţile. În celebrarea misterelor vieţii sale s-a avut mereu în vedere ca acestea să fie inserate şi legate de celebrările închinate Sfintei Treimi şi, îndeosebi, alături de cele ce îl cinstesc şi îl sărbătoresc pe Cristos, mântuitorul lumii.

Evocând cu bucurie Buna-Vestire la 25 martie din calendarul Bisericii, celebrând naşterea sa la 8 septembrie, scoţând în evidenţă marile privilegii, precum misterul Neprihănitei Zămisliri la 8 decembrie, iubirea Inimii sale Neprihănite după solemnitatea Inimii lui Isus, trăind cu bucurie marele mister al ridicării ei cu trupul şi sufletul la ceruri – 15 august, ori făcând memoria numelui său la 12 septembrie, sau a misterelor mântuirii prin devoţiunea sfântului Rozariu la începutul lunii octombrie, Biserica i-a oferit şi îi oferă Mariei un loc cu totul aparte în calendarul Bisericii, preţuind credinţa şi iubirea ei cu care s-a pus la dispoziţia lui Isus şi a întregii familii umane.

Biserica din Răsărit, păstrând tradiţia cinstirii icoanei Maicii Domnului, îi oferă Mariei o adevărată veneraţie printr-un program impresionant la atâtea momente din anul liturgic şi în cadrul celebrării marii şi dumnezeieştii Liturghii, care, împreună cu cultul diversificat din Biserica Latină, transformă iubirea faţă de Maica Domnului şi cinstirea ei într-o laudă adusă în final lui Cristos Domnul, care a binevoit să se nască din sânul ei imaculat şi să ne-o lase, când era pe cruce, în testamentul iubirii sale: “Fiule, iată mama ta!”.

Tradiţia Bisericii Catolice a introdus în programul de cinstire a Mamei cereşti, alături de multiplele sărbători din calendarul oficial, şi două luni dedicate Mariei: luna mai – luna florilor şi luna octombrie – luna rozariului, luna rozelor.

În fiecare an aşteptăm cu bucurie aceste două luni: luna florilor şi luna roadelor. La vecerniile de seară răsună mereu cântarea litaniilor şi invitaţia de iubire şi cinstire:

Al nostru cânt răsune,
S-ajungă pân’ la rai.
La Maica preacurată,
În toată luna mai.

Altarul Maicii sfinte,
Cu flori să-mpodobim,
La ea în orice seară,
Cu drag noi să venim.

Şi cântece frumoase
În coruri să-i cântăm,
Cu îngerii din ceruri
Noi laude să-i dăm.

Să-i punem la picioare
Cununi de rugi fierbinţi,
Necazurile noastre,
Şi griji, şi suferinţi.

Nu uităm că în cursul acestei luni trăim un eveniment pe care îl considerăm de foarte mare importanţă: naşterea unei alte flori sub auspiciile şi sub privirile Maicii Preacurate. La 17 mai 1888 s-a născut o floare rară, un trandafir, viitorul episcop mărturisitor şi martir Anton Durcovici.

Din farmecul celei mai frumoase flori, Maica Preacurată, episcopul Anton Durcovici s-a inspirat şi şi-a înfrumuseţat sufletul.

Suntem fericiţi că în grădina Maicii Domnului avem deja mai multe flori frumoase şi atrăgătoare, între care străluceşte iubirea şi jertfa păstorului nostru, Anton Durcovici.

În fiecare an paşii noştri se îndreaptă spre locul în care a fost implantat, adică înmormântat, episcopul Anton, alături de marile şi impresionantele flori ale Bisericii Catolice latine şi greco-catolice.

Pelerinajul la Sighet de anul acesta (13-14 mai), la care vor participa toţi episcopii din cadrul Conferinţei Episcopilor din România, va avea un scop deosebit ca, împreună cu toţi pelerinii, să ne umplem de impresionantul curaj al credinţei lor, iar pilda şi iubirea lor pentru suflete să facă să crească în noi dorinţa de a deveni noi flori în grădina Maicii Domnului, flori de iubire şi credinţă, care să îmbucure ochii Creatorului şi ai Maicii Sfinte, cea mai frumoasă floare a Bisericii noastre. Îi cântăm şi o preamărim neîncetat:

Toată frumoasă eşti, Marie, şi prihană strămoşească nu este în tine.

Tu eşti bucuria poporului nostru.

Tu eşti floarea florilor şi speranţa noastră.

Fă să se umple pământul de florile credinţei şi ale iubirii.

Fă ca tinerii şi tinerele Bisericii noastre să răspândească în lume farmecul iubirii şi frumuseţii tale. Fă ca familiile noastre să fie pepiniere pentru cât mai multe şi frumoase flori, iar Biserica noastră să se simtă binecuvântată în grădina ta frumoasa.

Cu bucurie şi binecuvântare de la Domnul prin mijlocirea Mamei noastre cereşti.

Iaşi, 1 mai 2013

Petru Gherghel,
episcop de Iaşi

Textul scrisorii l-am preluat de pe http://www.ercis.ro

Publicat în Luna mai, Sfânta Fecioară Maria | 1 comentariu »

Sfântul Atansiu și Maica harului dumnezeiesc

Publicat de Laurentiu pe 02/05/2013

“Pe lângă studiu şi o adevărată cunoaştere a Scripturilor, este nevoie de o viaţă corectă şi de un suflet curat, precum şi de virtuţi asemănătoare cu acelea ale lui Cristos, deoarece, trăind în virtute, intelectul poate să atingă şi să înţeleagă ceea ce doreşte, atât cât poate natura umană să înţeleagă despre cuvântul lui Dumnezeu. În realitate, fără o minte curată şi o viaţă modelată după aceea a sfinţilor, nu se pot înţelege cuvintele sfinţilor… Astfel, cine vrea să înţeleagă gândirea teologilor, trebuie să-şi purifice şi să-şi spele sufletul prin însăşi viaţa sa şi să se apropie de sfinţi imitându-le faptele, pentru ca, uniţi cu ei prin conduita vieţii, să înţeleagă ceea ce Dumnezeu le-a revelat lor”. Aceste cuvinte sunt luate din lucrarea Întruparea Cuvântului, operă a sfântului Atanasiu de Alexandria pe care Biserica îl comemorează în această zi.

Când întâlnim oameni “pentru care a trăi înseamnă Cristos” (cf. Fil 1,21) ne umplem de zel. Sfinţii sunt cei care ne arată că în întunericul acestei lumi străluceşte şi va străluci mereu Evanghelia, cea care ne poartă spre Dumnezeu. Şi aceasta, chiar dacă drumul nu este uşor. Astăzi avem în faţa noastră modelul unui om care, de dragul lui Dumnezeu întrupat în Isus Cristos, om adevărat şi Dumnezeu adevărat, nu s-a dat înapoi în faţa greutăţilor. În lupta pe care episcopul de Alexandria a dus-o cu arianii (cei care neagă dumnezeirea lui Isus Cristos) el a arătat că iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni se manifestă mai ales prin misterul lui Isus Cristos. Iar răspunsul omului la această iubire se dovedește prin fidelitatea față de adevărul Scripturii, chiar dacă această fidelitate aduce persecuții.

În el, mai ales prin cele cinci exilări pe care le-a trăit, s-a împlinit cuvântul Domnului proclamat în evanghelia de astăzi: “Veţi fi urâţi de toţi, din cauza numelui meu, dar cel care va răbda până la sfârşit va fi mântuit. Când vă vor prigoni într-un oraş, fugiţi în altul” (Mt 10,22-23). Doar fidelitatea până la sfârşit aduce mântuirea. Sau, aşa cum am ascultat în prima lectură, mântuirea ne este oferită de credinţă în Isus Cristos: “Căci dragostea lui Dumnezeu aceasta este: să păzim poruncile lui; iar poruncile lui nu sunt grele. Pentru că oricine este născut din Dumnezeu învinge lumea; şi credinţa noastră este aceea care ne-a făcut să învingem lumea. Cine este cel care învinge lumea, dacă nu cel care crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?” (1In 5,3-5).

Credinţa noastră în Isus, om adevărat şi Dumnezeu adevărat, trebuie să se vadă mai mult, să strălucească mai tare. Credinţa noastră trebuie proclamată, strigată, împărtăşită, pusă ca o cetate luminoasă pe un vârf de munte. Toţi trebuie să o vadă şi să se poată îmbogăţi prin ea. Aşa cum sfântul Atanasiu şi preacurata Fecioară Maria au vestit prin viaţa lor misterul Cuvântului întrupat în Isus Cristos, om adevărat şi Dumnezeu adevărat, la fel şi noi trebuie să-l arătăm lumii pe acelaşi Cristos care ne-a iubit până la moarte şi încă moartea pe Cruce.

Este adevărat (şi uneori ne sperie!) ceea ce ştim din evanghelie şi vedem din vieţile sfinţilor: vestirea lui Cristos aduce persecuţia. Însă trebuie să ne întipărim în inimă frumuseţea adevărului proclamat astăzi de psalmist. Inima noastră devine atât de liniştită atunci când dă mărturie despre Cristos şi cântă:

“Legea ta, Doamne, este mereu în inima mea.

³ Încrede-te în Domnul şi fă binele;
locuieşte pământul şi păstrează-ţi credinţa;
⁴ caută-ţi bucuria în Domnul
şi el îţi va da tot ce-ţi doreşte inima. R.

⁵ Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului,
încrede-te în el şi el îşi va îndeplini lucrarea.
⁶ El va face să strălucească dreptatea ta ca lumina,
nevinovăţia ta ca soarele la amiază. R.

³⁰ Buzele celui drept vorbesc cu înţelepciune
şi limba lui rosteşte cele drepte.
³¹ Legea Domnului este în inima lui
şi paşii lui nu şovăie” (cf. Ps 36).

Între toţi sfinţii şi sfintele lui Dumnezeu, între toţi oamenii, Preacurata Fecioară Maria străluceşte ca un exemplu pentru noi. Spre ea alergăm în această lună mai implorând ajutorul şi mijlocirea ei puternică. Noi nu vrem doar să ştim multe despre sfinţi. Noi nu vrem numai să cunoaştem vieţile sfinţilor şi misterele pline de profunzime ale credinţei. Ceea ce vrem este harul de a ne trăi credinţa asemenea sfinţilor. Vrem o viaţă în care legea Domnului să fie mereu în inima noastră. Însă, pentru aceasta, trebuie să ne rugăm mult, mult mai mult decât am făcut-o până acum. Viaţa de sfinţenie este un har dobândit prin rugăciune şi umilinţă, un har care trebuie cerut prin cuvinte şi fapte. Şi, mai ales, este un har care trebuie împărtăşit.

Maica harului dumnezeiesc, roagă-te pentru noi!

Rugăciune către Inima Neprihănită a Mariei

O, sfântă Fecioară Marie,

Maica lui Dumnezeu,

Regina îngerilor şi a oamenilor,

noi îi mulţumim Treimii Preasfinte

şi vrednice de închinare

pentru privilegiile glorioase cu care te-a îmbogăţit!

Noi credem tot ce ne învaţă Biserica

despre demnităţile tale,

despre puterea ta, despre bunătatea şi virtuţile tale;

noi credem într-un chip deosebit

că tu ai fost zămislită fără de păcat;

că demnitatea ta de mamă a fost unită

cu o feciorie neatinsă în tot timpul vieţii;

că, prin plinătatea harurilor pe care le-ai primit

şi prin corespunderea ta credincioasă,

te-ai ridicat la cea mai înaltă treaptă de sfinţenie,

deasupra tuturor îngerilor şi a oamenilor.

Noi credem, o, Fecioară sfântă,

că Dumnezeu, hotărând să împartă prin tine

darurile sale, te-a pus vistiernica lor şi poarta cerului;

că, în sfârşit, ai primit domnia asupra lumii întregi

şi ai fost proclamată Stăpână,

Regina îngerilor şi a oamenilor!

Ne bucurăm de a putea repeta,

o, preasfântă Fecioară,

că rugăciunea ta este atotputernică

şi te foloseşti de această neţărmuită putere

numai pentru mântuirea sufletelor

şi alinarea celor necăjiţi,

dând întotdeauna ajutor celor ce te cheamă

şi împărţind deseori haruri

chiar acelora care nu te-au chemat!

O, Maica harului dumnezeiesc, scăparea păcătoşilor

şi ajutorul puternic al creştinilor,

cu smerenie îţi mulţumim

pentru harurile nenumărate pe care le dobândeşti

pentru Biserica întreagă

şi pentru fiecare dintre fiii ei!

Îţi suntem din inimă recunoscători

pentru toate binefacerile tale.

Îţi făgăduim din inimă să te iubim, să te cinstim

şi să urmăm pilda ta cu ajutorul harului ceresc.

Îţi cerem iertare, o, Mamă bună şi gingaşă,

pentru toate blestemele rostite împotriva ta,

pentru necinstirea icoanelor tale, pentru insultele

şi nerecunoştinţele care au rănit Inima ta neprihănită!

Noi vrem să ispăşim în chip vrednic atâtea ocări,

şi pentru aceasta ne unim

cu corul îngerilor şi al sfinţilor

şi cu toţi aleşii care te laudă pe pământ şi în cer.

Iar pentru noi, o, puternică Regină, îţi cerem harul

să primeşti dragostea noastră filială

şi să ne faci vrednici de a fi numiţi

adevăraţi fii ai tăi,

printr-o evlavie statornică faţă de tine

până la sfârşitul vieţii noastre! Amin.

Rugăciunea este preluată de pe situl http://www.rugaciunecatolica.ro/rugaciunile-familiei-crestine/rugaciuni-catre-maica-domnului/336-rugciuni-ctre-inima-neprihnit-a-mariei-xxii

Joi, 2 mai 2013

Joi din saptamâna a 5-a a Pastelui
Ss. Atanasie, ep. înv. **; Antonin din Florenta, ep.

LECTURA I
Credinţa noastră este aceea care ne-a făcut să învingem lumea!

Citire din Scrisoarea întâi a sfântului apostol Ioan 5,1-5
Preaiubiţilor, ¹ oricine crede că Isus este Cristos, este născut din Dumnezeu; şi oricine iubeşte pe cel care a născut, îl iubeşte şi pe cel care s-a născut din el. ² Din aceasta cunoaştem că iubim pe fiii lui Dumnezeu, dacă iubim pe Dumnezeu şi împlinim poruncile lui. ³ Căci dragostea lui Dumnezeu aceasta este: să păzim poruncile lui; iar poruncile lui nu sunt grele. ⁴ Pentru că oricine este născut din Dumnezeu învinge lumea; şi credinţa noastră este aceea care ne-a făcut să învingem lumea. ⁵Cine este cel care învinge lumea, dacă nu cel care crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL Ps 36,3-4.5-6.30-31 (R.: 30a)
R.: Legea ta, Doamne, este mereu în inima mea.

³ Încrede-te în Domnul şi fă binele;
locuieşte pământul şi păstrează-ţi credinţa;
⁴ caută-ţi bucuria în Domnul
şi el îţi va da tot ce-ţi doreşte inima. R.

⁵ Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului,
încrede-te în el şi el îşi va îndeplini lucrarea.
⁶ El va face să strălucească dreptatea ta ca lumina,
nevinovăţia ta ca soarele la amiază. R.

³⁰ Buzele celui drept vorbesc cu înţelepciune
şi limba lui rosteşte cele drepte.
³¹ Legea Domnului este în inima lui
şi paşii lui nu şovăie. R.

ALELUIA Cf. Mt 5,10
(Aleluia) Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate,
căci a lor este împărăţia cerurilor. (Aleluia)

EVANGHELIA
Când vă vor prigoni într-un oraş, fugiţi în altul.

Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Matei 10,22-25a
În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: ²² ”Veţi fi urâţi de toţi, din cauza numelui meu, dar cel care va răbda până la sfârşit va fi mântuit. ²³ Când vă vor prigoni într-un oraş, fugiţi în altul. Vă spun adevărul: Nu veţi fi isprăvit de străbătut oraşele lui Israel, până va veni Fiul Omului. ²⁴ Ucenicul nu este mai presus de Învăţătorul său şi nici slujitorul mai presus de stăpânul lui. ^25a Ucenicul să fie mulţumit dacă este ca învăţătorul său, iar servitorul, dacă este ca stăpânul său”.

Cuvântul Domnului

Publicat în Luna mai | Etichetat: atanasiu, credinţă, har, luna mai, Maria, persecutie, rugaciune | 2 Comentarii »

« Intrări Precedente

	Iozefina Cristina on Forţa imaginaţiei…şi rea…
	SIMIAN SILVIA on Ce trebuie să fac pentru a mă…
	SIMIAN SILVIA on Forţa imaginaţiei…şi rea…
	Angela Mitache on Ce trebuie să fac pentru a mă…
	viorica on Forţa imaginaţiei…şi rea…
	DANA DYANA on Forţa imaginaţiei…şi rea…
	Angela Mitache on Forţa imaginaţiei…şi rea…
	Albe on Fotografii din locul unde timp…
	poppsimona on Cristos a înviat!
	viorica on Trezirea la realitate!

Prea târziu te-am iubit…

"Credinţa se naşte pentru că persoanele sunt atinse în interior de Duhul lui Dumnezeu care le deschide inima şi o purifică!"

Categorii

Articolele recente

Pagini

Arhive

Abonament

Prea-cititele zilei

Prea comentatele…

Blogroll

Meta

Abonează-te

Etichete

Blog Stats

Să nu vă pierdeţi niciodată încrederea şi speranţa!

Ce trebuie să fac pentru a mă mântui?

Forţa imaginaţiei…şi realitatea de dincolo de ea!

Cristos a înviat!

Fotografii din locul unde timpul și oamenii au răbdare unii cu alții: dinspre Săveni!

Trezirea la realitate!

Rugăciune în cinstea Inimii Preasfinte a lui Isus

Invidie (sfântă!)… în timp ce el stă la uşă!

Luna mai, luna florilor. În grădina Maicii Domnului!

Sfântul Atansiu și Maica harului dumnezeiesc

Follow “Prea târziu te-am iubit...”

"Credinţa se naşte pentru că persoanele sunt atinse în interior de Duhul lui Dumnezeu care le deschide inima şi o purifică!"

Categorii

Articolele recente

Pagini

Arhive

Abonament

Prea-cititele zilei

Prea comentatele…

Blogroll

Meta

Abonează-te

Etichete

Blog Stats

Citește și dă mai departe!

Like this:

Citește și dă mai departe!

Like this:

Citește și dă mai departe!

Like this:

Citește și dă mai departe!

Like this:

Citește și dă mai departe!

Like this:

Citește și dă mai departe!

Like this:

Citește și dă mai departe!

Like this:

Citește și dă mai departe!

Like this:

Citește și dă mai departe!

Like this:

Citește și dă mai departe!

Like this:

Follow “Prea târziu te-am iubit...”