Prea târziu te-am iubit…

Unul singur este învăţătorul nostru, Cristos, iar noi toţi suntem fraţi!

Fecioara Preasfântă, părtaşă a compasiunii lui Dumnezeu faţă de om. Spre Anul milostivirii

Posted by Laurentiu pe 25/04/2015

Mama Maria si Pruncul IsusEvanghelia propune adesea cadrul, colorat şi viu, al mulţimilor care aleargă şi se strâng în jurul Învăţătorului, însufleţite de dorinţa de a fi vindecate, de a regăsi sănătatea trupului şi pacea sufletului. Isus este ca samariteanul milostiv din parabolă, ca păstorul cel bun, care se îngrijeşte, cu duioşie infinită, de discipolii săi. Privirea sa îmbrăţişează mulţimile care, obosite şi de acum epuizate, îl urmează, ca nişte „oi fără păstor” (Mc 6,34). Isus are pentru toţi un gest şi un cuvânt de mângâiere; redă orbilor vederea, surzilor auzul, celor infirmi posibilitatea de a merge. Crucea sa răscumpără şi continuă să lumineze misterul insondabil al suferinţei şi îi dăruieşte o neaşteptată forţă mântuitoare, unită cu valoarea infinită a Euharistiei. Pătimirea noastră devine pătimire a lui Cristos, străbătută de puterea învierii sale glorioase.

Crucea noastră găseşte mereu, la picioarele sale, o Mamă, pătrunsă total şi intim de aceeaşi compasiune, de aceeaşi dorinţă de mântuire care locuieşte în Inima lui Cristos. Nouă şi sfântă Arcă a Alianţei, Fecioara poartă în sine pe însuşi Fiul lui Dumnezeu, al cărui tabernacol şi ostensoriu de har devine. Ea implică, în grija milostivă de care este plină, unele suflete preaiubite, pentru ca să fie – ca ea şi cu ea – ofertă preacurată şi plăcută cerului. Ochii săi se îndreaptă spre Biserică, spre lume, spre fiecare inimă care caută Adevărul, pentru a găsi „aliaţi”, curajoşi şi cutezători, care să împărtăşească însăşi planurile sale de iubire.

În „locurile mariane”, în marile sanctuare dedicate ei, se adună, din totdeauna, omenirea, chinuită de tot felul de încercări: bolnavii, infirmii, sărmanii păcătoşi, cu încărcătura lor de chin şi de suferinţă. Ca pe căile Palestinei, tot aşa la Lourdes, la Fatima, la Cestokhowa, la Loreto se reînnoieşte această întâlnire dintre milostivirea lui Dumnezeu şi slăbiciunea umană, dintre condescendenţa Celui Preaînalt şi adâncimile răului nostru.

Figura Mariei Preasfinte – uneori contestată datorită presupusei sale „invadări” necuvenite în panorama credinţei, ca şi cum prezenţa sa ar putea ameninţa centralitatea absolută a lui Cristos Domnul – a permis şi permite credincioşilor să pătrundă tot mai profund în misterul lui Dumnezeu, să primească în interior Cuvântul său, depăşind riscul unei cunoaşteri aride şi reci, al unui ritualism gol. Acest popor – spune Domnul – mă cinsteşte cu buzele, dar inima sa este departe de mine (Is29,13). Adevărata evlavie faţă de Mama lui Cristos duce din nou chiar inima omului la Dumnezeul său, conduce din nou pe credincios la izvoarele harului, cu o adeziune sfântă, tandră, cordială şi filială la Creatorul său.

Într-o amplă varietate de forme, de experienţe şi de abordări se manifestă, de acum de decenii, în Biserică un interes reînnoit faţă de Sfânta Scriptură, citită peste tot, proclamată, cunoscută, meditată şi iubită. Fecioara Sfântă e cea care ne ajută să facem să curgă forţa Cuvântului lui Dumnezeu, lumina veştii de Paşti, în cotidianitate, recitind viaţa, ocupaţiile, realităţile noastre umile şi simple de toate zilele prin harul inepuizabil al Evangheliei. Înţelepciunea din Vechea Alianţă, frumuseţea inimitabilă a Psalmilor, forţa inegalabilă a Noului Testament coboară şi curg în Inima preacurată şi neprihănită a Fecioarei. Unită în toate cu voinţa Domnului său, ea ne educă să reordonăm existenţa în jurul unicului său „centru vital”, să nu risipim în distragerea lucrurilor, ci să recompunem unitatea de afecte, de sentimente, de cuvinte şi de acţiuni în jurul esenţialului, în jurul lui Dumnezeu.

Locurile Mariei devin astfel privilegiate „locuri ale Duhului”, locuri ale Cuvântului, proclamat şi trăit; locuri ale suferinţei răscumpărate, primite şi iubite, oaze privilegiate de rugăciune şi de reconciliere. Fiecare suflet poate să devină „Pământ al Mariei”. Fiecare inimă, care se deschide la har, este ca peştera din Betleem, locuinţa sfântă din Nazaret, cenacolul, Calvarul, reflexia vie a zorilor noi ale Învierii.

O frumoasă invocaţie mariană – cu tonul şi cu parfumul aproape ale unei naive şi infantile poezii – sugerează cuvinte din cer, care rezumă fascinaţia unui drum autentic de credinţă: „Mamă a milostivirii şi Mamă a iubirii, reînnoieşte inima tuturor, aşa cum vrea Isus”.

Să fie acesta, pentru toţi, un simplu – dar angajant – program de viaţă.

(De Mario Piatti, I.C.M.S.
După Zenit, 19 aprilie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe http://www.ercis.ro

Posted in anul milostivirii, E bine de ştiut, Lecturi, Sfânta Fecioară Maria | Etichetat: , , , , | Leave a Comment »

Maria Voce la ONU: „Este nevoie de extremism… dar de extremismul dialogului”

Posted by Laurentiu pe 24/04/2015

stop extremismZâmbitoare, micuţă, paşnică, era şi ea în mijlocul puternicilor pământului: Maria „Emmaus” Voce, preşedinte al focolarinilor care a urmat fondatoare Chiara Lubich, care a intervenit ieri la Palatul de Sticlă din New York.

Pentru adunarea lor generală, în afară de reprezentanţii statelor membre, Naţiunile Unite au invitat de fapt şi exponenţi şi lideri din diferite religii pentru a dezbate împreună despre teme „Promovarea toleranţei şi a reconcilierii: favorizând societăţi paşnice, primitoare şi contrastând extremismul violent”.

Voce începe cu candoare: „Vă relatez o istorie”, spune ea. Apoi duce înapoi mintea la depărtatul an 1943, când „în teribila fază finală a celui de-al doilea război mondial”, în mijlocul bombelor şi fricii, un grup de tinere se reuneşte în micul oraş Trento, sub conducerea Silviei, profesoară foarte tânără care va trece apoi în istorie cu numele de Chiara Lubich.

Ea şi celelalte tinere, „însufleţite de o reînnoită înţelegere a radicalităţii iubirii evanghelice, decid să-şi rişte vieţile lor pentru a alina suferinţele săracilor”. Un gest pe care atâţia alţii l-au făcut înaintea lor, dar care în acel moment istoric are „forţa şi valenţa de a pune în circuitul distructiv al conflictului angajarea pentru regenerarea ţesutului social”.

Totul se prăbuşea în acea vreme, însă acele tinere au decis în schimb să construiască, începând de la „frângerea cercului vicios al violenţei” care în acel moment istoric domnea suverană. În acel climat al conflictului gesturile şi cuvintele tinerelor „ar fi putut să apară veleitare sau chiar irelevante”. Dar „nu a fost aşa”, asigură Maria Voce, „nu este aşa”.

De fapt şi astăzi trăim „o situaţie de dezagregare foarte gravă politică, instituţională, economică, socială, care cere răspunsuri la fel de radicale, capabile să schimbe paradigma prevalentă”. Şi astăzi pare nesemnificativă orice acţiune de pace în faţa violenţelor şi conflictelor care par „să domine zone largi ale planetei”, în dauna persoanelor nevinovate, „vinovate numai pentru că se află într-un teritoriu disputat, că aparţin unei etnii determinate sau că mărturisesc o religie determinată”.

Dar nu este aşa. Ba chiar la acest „extremism al violenţei” trebuie să se răspundă „cu tot atâta radicalitate” – afirmă preşedinta focolarinilor – pentru că „astăzi nu este timpul jumătăţilor de măsură”. Aşadar, extremismului trebuie să i se contrapună un alt tip de extremism, „în mod structural diferit”, care este „extremismul dialogului”.

Dialog care „este riscant, exigent, provocator, care tinde să taie rădăcinile neînţelegerii, fricii, resentimentului” şi care „cere maximul de implicare”. Adică dialogul pe care mişcarea focolarinilor încearcă să o ducă înainte de multe decenii, făcându-se platformă de întâlnire între culturi şi religii, mergând dincolo de „toleranţă sau de simpla recunoaştere a diversităţii”, chiar şi în contexte de crize grave.

În acest domeniu acţionează şi iniţiativa „Alianţei civilizaţiilor”, care – explică lidera catolică – „tinde să sublinieze mai degrabă ceea ce uneşte omenirea în toate exprimările sale multiple decât ceea ce ar părea, la prima vedere, s-o despartă”.

Totuşi astăzi ar fi mai bine să se tindă spre o „civilizaţie a alianţei”, adică „o civilizaţie universală care face în aşa fel încât popoarele să se considere parte a marelui eveniment, plural şi fascinant, al drumului omenirii spre unitate”, şi care să se poată recunoaşte „libere, egale, fraţi”.

Lidera focolarină se adresează apoi direct Organizaţiei Naţiunilor Unite, îndemnând, „în faţa unei adunări aşa de largi şi inclusive”, să se întrebe dacă probabil n-ar fi mai bine „să regândească propria vocaţie şi să reformuleze propria misiune fundamentală”. „Ce înseamnă, astăzi, a fi Organizaţia «Naţiunilor Unite», dacă nu o instituţie care într-adevăr lucrează pentru unitatea naţiunilor, respectând identităţile lor foarte bogate?”, întreabă Voce.

Desigur este fundamental a lucra pentru menţinerea securităţii internaţionale, dar şi mai indispensabilă este pacea. Deoarece „conflictele interne şi internaţionale, diviziunile profunde pe care le înregistrăm la scară mondială, împreună cu marile nedreptăţi locale şi planetare cer o adevărată convertire în faptele şi în alegerile guvernării globale”.

De aceea, n-ar trebui să se „cedeze teren celui care încearcă să prezinte multe dintre conflictele aflate în desfăşurare ca «războaie de religie»”. Pentru că „războiul este, prin definiţie, ne-religie”, afirmă Maria Voce. Şi aşa cum spunea Chiara Lubich, a doua zi după atentatele de la 11 septembrie 2001 şi după intervenţiile militare în Afganistan (2001) şi în Irak (2003): „Războiul nu este niciodată sfânt şi nici n-a fost vreodată. Dumnezeu nu-l vrea. Numai pacea este cu adevărat sfântă, pentru că însuşi Dumnezeu este pacea”. De aceea aspectele religioase ale conflictelor sunt numai un pretext care ascunde cu totul alte cauze cum ar fi „militarismul, hegemonia economică, intoleranţa la toate nivelele”.

„Situaţia la care asistăm în multe zone ale planetei, de la Orientul Mijlociu la Africa, între care tragedia de sute de morţi care fugeau de război şi au naufragiat în Mediterana, are puţin de-a face cu religia”, reafirmă focolarina. Eventual, spune ea, în atâtea cazuri ar trebui să se vorbească mai realist şi prozaic „despre religia războiului”.

În acest context, religiile vor aşadar „să fie ele însele” şi nu „instrument folosit de alte puteri, fie şi pentru scopuri foarte nobile”, cu atât mai puţin „o formulă studiată la masa verde pentru a rezolva conflicte sau crize”; adică religiile – conclude Maria Voce – vor să fie „un proces spiritual care se întrupează şi devine comunitate care împărtăşeşte şi dă sens bucuriilor şi suferinţelor omului de astăzi, îndreptând totul spre realizarea unicei familii umane universale”.

(De Salvatore Cernuzio
După Zenit, 23 aprilie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

preluat de pe http://www.ercis.ro

Posted in Lecturi | Etichetat: , , , , , , , | Leave a Comment »

O „carte” și un „ziar” față în față ca într-o oglindă. Lecție de istorie și credință

Posted by Laurentiu pe 23/04/2015

istoria BisericiiIstoria nu este cea mai iubită materie din timpul școlii. Cu toate acestea, în inima multora s-a născut ușor pasiunea pentru frumusețea și valoarea trecutului. Unora le place până acolo încât își fac din istorie principala ocupație și principalul motiv de a studia, de a munci, de a trăi etc. Chiar dacă pasiunea pentru istorie aparține doar unora, istoria în sine este o necesitate pentru toți și aparține tuturor. Societatea de astăzi și noi înșine suntem produsul istoriei. Știm de asemenea că istoria are diverse domenii: de la istoria universală și națională, până la istoria culturii, civilizației, literaturii etc. Nu există domeniu care să nu aibă o istorie. Dintre toate sectoarele istoriei, aș vrea să ne oprim în această zi și să vedem care este raportul nostru cu istoria Bisericii. Cât știm despre Biserică și istoria ei? De ce unii care nu cunosc nimic din acest domeniu, condamnă Biserică acuzând-o că ar fi o „găselniță” a „băieților deștepți” din aceste timpuri și totodată o piedică în calea adevăratei modernității și dezvoltări a omenirii?! De ce nu înțelegem că iubirea adevărată necesită cunoaștere reciprocă? Nu poți iubi decât parțial/puțin/incomplet ceea ce cunoști parțial/puțin/incomplet! Ba mai mult: nu este drept să condamni fără să cunoști adevărul în toată profunzimea lui, fără să ajungi la o cunoaștere suficientă.

Cred că omul care își dorește cu adevărat să înțeleagă ceva din rolul, misiunea și existența Bisericii pe acest pământ trebuie să înceapă cu una dintre cele mai importante cărți de istorie a Bisericii: Faptele apostolilor! Cei care participă în aceste zile pascale la sfânta Liturghie știu că la fiecare celebrare se citește un fragment din această „primă carte de istorie a Bisericii”. Ar fi bine ca să renunțăm la 2-3 ore din timpul nostru liber și să citim Faptele apostolilor de la un capăt la altul. Să descoperim în această lectură cum s-a născut, cum s-a dezvoltat această „comunitate”. Să vedem cum unicul scop urmărit de Biserică în existența sa a fost ca fiecare om să poată spune, din inimă: „Cred că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu”. Nu se poate găsi alt fir roșu care să străbată istoria Bisericii, indiferent că vorbim de momentele de lumină sau de întuneric din cei 2000 de ani. Biserica s-a născut și există pentru evanghelizare, pentru a purta toți oamenii la mântuire, pentru a umple pământul de prezența lui Cristos cel înviat.

Un exercițiu interesant pentru iubitorii de istorie și de Biserică – și nu doar pentru ei – este să citești Faptele apostolilor și imediat după să citești un „ziar” care prezintă știrile din lumea creștină de astăzi, viața Bisericii de astăzi, de exemplu, L’osservatore romano sau Lumina creștinului. Este incredibilă istoria Bisericii: ceea ce era în Biserica de acum 2000 de ani, se regăsește și în Biserica de astăzi: era Biserica atunci persecutată, este și astăzi; se formau atunci noi comunității, la fel se întâmplă și astăzi când în diverse părți ale lumii se înființează noi parohii, misiuni și dieceze; erau atunci mii de suflete care primeau botezul, la fel și astăzi; erau atunci sfințiți diaconi, preoți și episcopi, la fel și astăzi. Biserica a crescut ca număr și ca întindere încât acoperă toată suprafața pământului, însă în esența ei a rămas aceeași, așa cum a voit-o Cristos: purtătoarea mesajului mântuirii.

Același lucru despre asemănarea Bisericii din Faptele apostolilor cu cea din agențiile de știri ale timpului nostru se poate spune și în privința părților negative. Așa cum încă de la începuturi au fost oameni care au încercat să profite de pe urma Bisericii (să ne gândim doar la Anania și Safira, din capitolul 5 și la Elimas-magul, din capitolul 13), la fel și astăzi există oameni pătează chipul Bisericii prin faptele lor. Din cauza lor Biserica este arătată cu degetul, pusă la zid, neînțeleasă. Vai nouă, vai mie, vai ție, dacă din cauza noastră oamenii își pierd încrederea în Biserică și nu mai văd în ea un semn al prezenței lui Dumnezeu în lume. Dar să nu uităm că Biserică nu este acei oameni, Biserica nu poate fi redusă la numărul celor fărădelege, așa cum nici despre un stat nu se poate spune că este suma celor care sunt în pușcării, al celor fărădelege. Biserica și statul sunt mult mai mult: sunt suma eforturilor celor care doresc binele omului, iar binele suprem este mântuirea sufletului.

Trimite, Doamne, și în viața noastră oameni asemenea apostolului Filip care să ne explice Scripturile și să ne înflăcăreze de dorința de a ne trăi botezul și de a mărturisi credința în tine. Pune în viața noastră entuziasmul psalmistului ca să fim un imbold pentru toți frații noștri: „Strigaţi-i de bucurie lui Dumnezeu voi, toţi locuitorii pământului!” Dăruiește-ne harul de a fi mereu înfometați după tine, pâinea vieții, ca să trăim în veci împreună cu tine, cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, în comuniune cu Sfânta Fecioară Maria și cu toți sfinții și cei dragi ai noștri în împărăția Cerului. Amin.

PS. Cei care doresc să citească Faptele apostolilor în limba română o pot face aici: Faptele apostolilor.

Joi, 23 aprilie 2015 

Joi din saptamâna a 3-a a Pastelui
Ss. Gheorghe, m. *; Adalbert, ep. m. *
Fap 8,26-40; Ps 65; In 6,44-51

LECTURA I
Iată, apă! Ce mă împiedică să fiu botezat?
Citire din Faptele Apostolilor 8,26-40
În acel timp, un înger al Domnului i-a vorbit lui Filip, spunând: „Ridică-te şi mergi spre sud, pe drumul care coboară de la Ierusalim la Gaza, care este pustiu!” 27 Iar el, ridicându-se, s-a dus. Şi iată că un bărbat etiopian, eunuc, demnitar al reginei Candace a etiopienilor, care era mai mare peste întregul ei tezaur, fusese la Ierusalim ca să se prosterne. 28 Se întorcea acum aşezat în carul său şi citea din Profetul Isaia. 29 Duhul i-a spus lui Filip: „Du-te şi apropie-te de carul acela”.30 Atunci Filip a alergat şi l-a auzit pe eunuc citind din Profetul Isaia. El l-a întrebat: „Înţelegi ce citeşti?” 31 El i-a răspuns: „Cum aş putea, dacă nimeni nu mă îndrumă?” Şi l-a rugat pe Filip să se urce şi să se aşeze lângă el. 32 Fragmentul din Scriptură pe care îl citea era acesta: „Ca o oaie a fost dus la înjunghiere şi ca un miel fără glas înaintea celui care îl tunde, aşa nu şi-a deschis gura.33 Pentru umilinţa lui, judecata i-a fost anulată; cine ar putea număra descendenţa lui? Căci viaţa lui a fost luată de pe pământ”. 34 Eunucul i-a răspuns lui Filip şi i-a zis: „Te rog, despre cine vorbeşte profetul aici: despre el însuşi sau despre un altul?” 35 Atunci, deschizându-şi gura, Filip a început de la Scriptura aceasta să-i anunţe vestea cea bună despre Isus. 36 Şi în timp ce mergeau, au ajuns la o apă, iar eunucul a zis: „Iată, apă! Ce mă împiedică să fiu botezat?” 37Atunci Filip i-a spus: „Dacă crezi din toată inima, vei fi mântuit”. Iar el a răspuns: „Cred că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu”. 38 A poruncit să stea carul, au coborât amândoi în apă, şi Filip, şi eunucul, şi Filip l-a botezat. 39 Dar când au ieşit din apă, Duhul Domnului l-a răpit pe Filip şi eunucul nu l-a mai văzut, dar şi-a urmat drumul bucurându-se. 40 Iar Filip, dintr-odată, s-a aflat la Azot şi cutreiera toate cetăţile predicând evanghelia, până când a ajuns la Cezareea.

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 65(66),8-9.16-17.20 (R.: 1)
R.: Strigaţi-i de bucurie lui Dumnezeu voi, toţi locuitorii pământului!
sau:
Aleluia.

8 Binecuvântaţi, popoare, pe Dumnezeul nostru,
faceţi să răsune glasul laudei sale!
9 El aduce sufletele noastre la viaţă
şi nu îngăduie să ni se clatine piciorul. R.

16 Toţi cei care vă temeţi de Dumnezeu, veniţi şi ascultaţi
şi vă voi spune tot ce a făcut Domnul pentru mine!
17 Am strigat către el cu gura mea
şi buzele mele au început să-l preamărească! R.

20 Binecuvântat să fie Dumnezeu
care nu respinge rugăciunea mea
şi nu îndepărtează de la mine îndurarea lui! R.

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE In 6,51ab
(Aleluia) „Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer, spune Domnul. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci”. (Aleluia)

EVANGHELIA
Eu sunt pâinea cea vie, care s-a coborât din cer.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 6,44-51
În acel timp, Isus le spunea mulţimilor: „Nimeni nu poate să vină la mine dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis şi eu îl voi învia în ziua de pe urmă. 45 Este scris în profeţi: «Şi toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu”. Oricine a auzit şi a învăţat de la Tatăl vine la mine. 46 Nu că l-a văzut cineva pe Tatăl, decât numai cel care este de la Dumnezeu: acesta l-a văzut pe Tatăl. 47 Adevăr, adevăr vă spun: cine crede are viaţa veşnică. 48 Eu sunt pâinea vieţii. 49 Părinţii voştri au mâncat mana în pustiu şi au murit. 50 Aceasta este pâinea care se coboară din cer ca, dacă mănâncă cineva din ea, să nu moară. 51 Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi în veci, iar pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viaţa lumii”.

Cuvântul Domnului

Posted in E bine de ştiut, Istorie, Predici si meditatii | Etichetat: , , , , , , , , , | Leave a Comment »

 
Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 2,056 other followers

%d blogeri ca acesta: