Metropola siriană, Antiohia, a treia ca mărime din vastul imperiu roman, l-a avut ca prim episcop pe apostolul Petru, căruia i-a urmat Evodiu şi apoi Ignaţiu, „Teoforul”, „Acela care îl poartă pe Dumnezeu”, după cum îi plăcea lui însuşi să se numească. Inimă înflăcărată (numele de Ignaţiu derivă de la „ignis”, foc), el este amintit mai ales pentru expresiile de intensă iubire faţă de Cristos, scrise de el în timpul călătoriei de la Antiohia la Roma, unde era dus prizonier, victimă ilustră a persecuţiei lui Traian (98-117). Cu acea ocazie sfântul episcop a scris şapte scrisori, adresate către diferite Biserici şi sfântului Policarp.

Adus în lanţuri la Roma, unde şi-a sfârşit zilele în arenă, fiind devorat de fiarele sălbatice, el a devenit obiectul unor afectuoase atenţii din partea diferitelor comunităţi creştine din oraşele pe unde a trecut. Mulţi căutau să-l scape de pedeapsa capitală, dar Ignaţiu dorea martiriul mai mult decât orice alt lucru şi îi ruga în special pe fraţii din Roma să nu-l împiedice de a da mărturie prin intervenţiile în favoarea sa la autorităţile imperiale: „Lăsaţi-mă să fiu hrana fiarelor, prin care mi se va da posibilitatea să mă bucur de Dumnezeu. Eu sunt grâul lui Dumnezeu. Trebuie să fie măcinat de dinţii fiarelor, pentru ca să devină o pâine curată a lui Cristos”.

Grija de a ajunge la Dumnezeu, de a-l găsi pe Cristos, exprimată cu o intensitate care-şi găseşte corespondentul şi în sfântul Paul, este o caracteristică a mentalităţii primilor comunităţi creştine, care aşteptau cu nerăbdare iminenta parusie. El ar fi voit ca trupul său să-şi găsească mormântul în încăpătorul pântece al unei fiare înfometate, aşa încât funeraliile sale să nu fie povară pentru nimeni! Dar creştinii din Antiohia venerau, încă din antichitate, mormântul său de la porţile oraşului şi deja în secolul al IV-lea celebrau amintirea sa la 17 octombrie, zi adoptată acum şi de noul calendar, în loc de 1 februarie.

Cuvintele sale calde de iubire faţă de Cristos şi faţă de Biserică vor rămâne în amintirea tuturor generaţiilor viitoare. Cel care le scrie este un mistic şi un episcop, adică un om care deţine prerogativele autorităţii şi carismele spiritului. Cele două elemente se contopesc în mod armonios în chemarea la unitatea vizibilă a Bisericii, care este o idee constantă a învăţăturii sfântului Ignaţiu: „Acolo unde este episcopul, acolo este comunitatea, după cum unde este Cristos Isus acolo este Biserica Catolică”, scrie în scrisoarea adresată pe atunci tânărului episcop de Smirna, sfântul Policarp. Expresiile „Biserica Catolică” şi „creştinism” sunt neologisme create, se pare, de către el.