Pentru sănătatea dvs. folosiţi-vă cât mai bine imaginaţia.
Iar dacă apar manifestări neplăcute
consultaţi-l pe Duhul Sfânt
şi primiţi sacramentele,
care sunt prezenţa şi puterea lui Dumnezeu
în orice slăbiciune.

Ştim că oamenii sunt înzestraţi cu un dar deosebit, o forţă pe care o au atât cei mici, copiii, cât şi cei mari, bătrânii, până în ultima clipă a vieţii. Este vorba de darul imaginaţiei, de această putere a imaginaţiei pe care o avem toţi şi pe care o folosim într-o măsură mai mare sau mai mică. Uneori imaginaţia, mai ales atunci când este vorba de copii, merge până acolo încât se confundă cu minciuna: nu ştim cât de adevărat e un lucru spus de ei sau cât e imaginaţie sau cât e dorinţa de a ne minţi. Auzim deseori cum că cei mici, copiii, ar minţi; ei nu mint, ei doar îşi imaginează sau îşi doresc enorm ca lucrurile să fie altfel.

Imaginaţia nu are în sine valoare morală, bună sau rea. Valoarea ei depinde de noi: este bună dacă o folosim într-un mod pozitiv sau devine rea dacă o folosim pentru lucruri mai puţin bune. Spuneam că imaginaţia este o forţă, însă atunci când această forţă este folosită în sens negativ, când se face abuz de ea, poate duce la nebunie, la viciu, la tot ceea ce este mai rău pentru noi sau pentru cei din jurul nostru. Pornind de la imaginaţie sau de la visarea cu ochii deschişi au devenit realitate cele mai dezastruoase lucruri, dacă ar  fi să ne gândim numai la ceea ce s-a întâmplat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Putem să folosim această zi de duminică şi să ne facem un examen de conştiinţă în privinţa imaginaţiei noastre. La ce ne folosim imaginaţia? Care sunt ultimele lucruri pe care ne amintim că ni le-am imaginat?

Am putea ca în această zi, ţinând cont de sărbătoarea pe care o trăim astăzi împreună cu Biserica Ortodoxă şi cu Biserica Greco-Catolică, să facem un examen asupra vieţii noastre şi să ne întrebăm cum ne imaginăm noi că a avut loc învierea Domnului? De fapt, ne imaginăm noi învierea? Am închis vreodată ochii cu gândul la înviere şi să spunem: „Aşa trebuie să fi fost!”? Ne-am imaginat vreodată că am fi acolo, în acele vremuri, în acel lor, lângă mormânt, tocmai când Isus a înviat? Cum ne-am imaginat că am reacţionat? Ce am făcut? Ne-am imaginat vreodată ieşirea lui Cristos din mormânt? Cum s-a întâmplat? Cum s-a dat piatra la o parte? Ce au văzut cei care erau acolo, soldaţii? Avem noi timp şi chef să ne imaginăm învierea? Sau ce alte realităţi ne preocupă?!

Sau, având în vedere prima lectură din această zi, ne-am pus vreodată în locul celor dintâi ucenici ai lui Isus, în locul oamenilor care au format Biserica la început? Am încercat să vedem care au fost problemele lor, grijile lor, cum căutau ei să rezolve acele mici neînţelegeri care apăreau, aşa cum am auzit astăzi în prima lectură luată din cartea Faptele apostolilor? Nu ştiau dacă e necesară sau nu tăierea împrejur pentru păgânii care primeau credinţa. Şi în cele din urmă, luminaţi de Duhul Sfânt, au spus că nu este necesară tăierea împrejur.

Mergem mai departe şi lăsăm învierea şi vă invit să ne examinăm într-o altă privinţă, dar tot legat de imaginaţie. Aş vrea să vă întreb, să ne întrebăm împreună: de câte ori ne gândim la viaţa veşnică? Cum ne imaginăm noi că va arăta Împărăţia lui Dumnezeu, acea Cetate Sfântă despre care ne-a vorbit apostolul Ioan în cea de-a doua lectură luată din Cartea Apocalipsului. Ne vedem vreodată în Împărăţia lui Dumnezeu? Cum vedem, cum ne imaginăm această Împărăţie? Ce formă va avea şi, mai ales, cum ne vedem pe noi în această împărăţie, ţinând cont, bineînţeles, şi de felul în care trăim pe acest pământ, dacă vom merita sau nu să ajungem acolo. De fapt, nu dacă vom merita, că de meritat sigur nu merităm sau numai Dumnezeu ştie cine şi cât merită,ci dacă vom dobândi un loc în această împărăţie. Aşadar, ne-am imaginat cum vom fi în acea Împărăţie dacă vom dobândi prin meritele lui Cristos intrarea în ea? Cum vom arăta noi în viaţa veşnică? Unii spun că dacă eşti pasionat de sport îţi imaginezi Veşnicia ca un teren de fotbal sau handbal sau orice alt sport şi te vezi jucând sau privindu-i pe cei ce joacă; alţii dacă sunt pasionaţi de cultură sau bibliotecari îşi imaginează Veşnicia ca pe o imensă bibliotecă în care vor avea acces infinit la cărţi şi timp nelimitat pentru a le citi. Alţii, pasionaţi de flori, văd Veşnicia ca o grădină înflorită, unde totul este armonios, frumos. Depinde de fiecare ce şi cum este şi cum îşi imaginează viaţa veşnică.

Însă, mai mult decât ne imaginăm noi această Veşnicie, avem în cea de a doua lectură un fragment care ne descrie poate nu atât locul, cât mai ales starea: nu unde vom fi, ci cum ne vom simţi în acea Veşnicie alături de sfinţi. Toată cartea Apocalipsul Sfântului Ioan ne ajută să dăm drumul imaginaţiei noastre şi să ne închipuim, măcar pentru câteva momente, cum va arăta Împărăţia lui Dumnezeu. Sfântul Ioan ne-o descrie ca o cetate, cu ziduri, cu porţi, iar aceste porţi sunt apărate de îngeri. Ne putem imagina, folosindu-ne de ceea ce am văzut prin filme sau de ruinele unor cetăţi pe care le-am văzut în realitate, ce înseamnă o astfel de cetate.

Văzând cum este această cetate – cu ziduri înalte, cu porţi şi îngeri care o păzesc, se naşte sau ar trebui să se nască în noi dorinţa după această Împărăţia. Aceasta pentru că acolo vom avea ceea ce uneori aici pe pământ ne lipseşte, şi anume: siguranţa şi pacea. Avem nevoie de acest sentiment de siguranţă. Avem nevoie de acea pace despre care Isus Cristos în sfânta Evanghelie ne-a spus: „Pace vă las vouă; pacea mea o dau vouă. Nu ca pacea pe care o dă lumea” (In 14,27). Este o altfel de pace. Este acea pace care aduce siguranţa pe care o vom gusta din plin în viaţa veşnică, în acea Cetate a lui Dumnezeu, înconjurată de ziduri şi cu porţi apărate de îngeri. Văzând şi ştiind acestea trebuie să ne folosim imaginaţia şi în această direcţie pentru ca să ne dorim mai mult viaţa veşnică. Şi dorind această viaţă veşnică să muncim mai mult în direcţia mântuirii, să avem acele fapte care să dovedească despre noi că vrem ca într-o zi să ajungem în această Cetate.

Apoi, apostolul Ioan spune că această cetate nu avea nevoie de soare, nici de lună ca să o lumineze. Însă ea era strălucitoare, strălucea asemenea unei pietre de mare preţ, era ca o piatră cristalină de iaspis. Era slava lui Dumnezeu cea care o lumina. Pe lângă siguranţă şi pace, viaţa veşnică înseamnă lumină, claritate. Este locul în care nimeni nu va mai putea să se ascundă după deget, nimeni nu va mai putea să se dea ceea ce de fapt nu este. Acolo va fi transparenţă, claritate, lumină! Şi iarăşi, aşa cum avem nevoie de siguranţă şi de pace, avem nevoie şi de claritate. Avem nevoie de această lumină. Avem nevoie să ieşim cumva din această obscuritate în care se pare că ne cufundăm – şi nu întotdeauna fără vina noastră! – din ce în ce mai mult.

Şi nu în ultimul rând, această cetate, spune apostolul Ioan, are douăsprezece porţi, câte trei îndreptate spre fiecare punct cardinal. Putem spune că este vorba despre deschidere, despre universalitate, despre acel sentiment care trebuie să fie în inima noastră: Împărăţia lui Dumnezeu nu e numai pentru noi! Împărăţia lui Dumnezeu nu e numai pentru mine, ci este deschisă tuturor oamenilor, tuturor celor care vor să intre în ea, tuturor celor care cred în Isus Cristos, tuturor celor care, într-o formă sau alta, aderă la acest mister al mântuirii. Nu trebuie să excludem pe nimeni, iar astăzi este o zi extraordinară în această privinţă: este ziua în care sărbătorim împreună Paştele şi de aceea trebuie să ne străduim să mai eliminăm din viaţa noastră anumite bariere şi tendinţe exclusiviste, discriminatorii. Nimeni nu are dreptul să spună: „Noi suntem buni, numai noi vom ajunge în cer. Ceilalţi?! Hmm.. nu prea cred!”. Această cetate, această imagine a vieţii veşnice ne atrage atenţia: are douăsprezece porţi, câte trei spre fiecare punct cardinal. Iar obligaţia noastră de buni creştini este de a arăta tuturor spre aceste porţi, de a le arăta modul prin care se poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu.

Avem, aşadar, aceste două invitaţii la imaginaţie: una ce ţine de trecut şi una îndreptată spre viitor. Avem învierea şi viaţa veşnică. Se spune că predica este un prilej potrivit pentru a dezlănţui imaginaţia (auzim deseori expresia: mi-a zburat mintea aiurea în timpul predicii sau a sfintei Liturghii!). Însă acest lucru nu este neapărat rău dacă în imaginaţia noastră intră astfel de lucruri, astfel de preocupări (de fapt, predica tocmai asta trebuie să facă: să trezească dorul după Viaţa veşnică, după prezenţa lui Dumnezeu…sau să-l menţină, acolo unde el deja este!). A veni la biserică, a avea o viaţă de creştin şi mai ales o viaţă de credinţă, înseamnă a folosi acest dar al imaginaţiei într-un mod pozitiv. De noi depinde dacă imaginaţia este bună sau rea. Şi trebuie să o facem să devină bună. Trebuie să ne folosim mai mult de acest dar pentru a ne imagina şi realităţile spirituale. Aşa cum a fost învierea, aşa cum va fi viaţa veşnică şi sperăm că ne vom bucura într-o zi de ea.

Şi nu în ultimul rând, aş vrea să ne întrebăm împreună un al treilea aspect: dacă şi cum ni l-am imaginat pe Duhul Sfânt, Mângâietorul despre care vorbeşte sfânta evanghelie de astăzi, Mângâietorul care va veni trimis de Tatăl în numele lui Isus, cel care ne va învăţa toate şi ne va aminti tot ceea ce ne-a spus Cristos. Cum ni-l imaginăm pe Duhul Sfânt? Avem atâtea imagini care încearcă să-l reprezinte sau să-l simbolizeze: porumbelul, focul, apa, vântul etc. Dar, personal, cum îl vedem? La ce ne gândim atunci când îi auzim numele?

Dacă în cazul învierii vorbim despre un eveniment trecut, la care nu am putut fi prezenţi (chiar dacă el este actualizat şi sărbătorit an de an), iar în cazul vieţii veşnice vorbim despre o realitate pe care încă nu am trăit-o, deşi o sperăm şi credem că va urma să facă parte din viaţa noastră (sau, mai bine spus, noi din „viaţa” ei!), ei bine, dacă în acest caz tot ce putem face este să ne imaginăm cum a fost sau cum va fi, când e vorba de Duhul Sfânt trebuie să fie altceva, aici trebuie să fie mai mult decât imaginaţie. Între noi şi Duhul Sfânt trebuie să fie o relaţie, o legătură. Trebuie să simţim că între noi şi Duhul Sfânt există ceva concret: că eu şi Duhul Sfânt, că noi şi Duhul Sfânt ne cunoaştem! Cum este relaţia noastră cu Duhul Sfânt? Există vreo legătură? Ne ajută cumva, cu ceva, Duhul Sfânt?

Iată că ne apropiem de sfârşitul Timpului Pascal. Săptămâna aceasta, joi, vom avea Înălţarea Domnului. Apoi peste zece zile va fi Solemnitatea Rusaliilor şi Timpul Pascal se va termina. La rugăciunea de la începutul acestei sfintei Liturghii i-am cerut împreună Domnului să ne ajute ca „misterul pascal să se manifeste în faptele noastre”. Duhul Sfânt este cel care ne-ar putea ajuta ca acest mister pascal, ca această înviere a Domnului pe care o trăim astăzi şi o trăim timp de 50 de zile, să se vadă în faptele noastre. Simţim noi în vreun fel ajutorul Duhului Sfânt? Simţim noi că se manifestă învierea Domnului în faptele noastre? Sau, ca să revenim la imaginaţie, simţim noi că în ceea ce ne imaginăm de obicei se manifestă învierea lui Cristos? Sau imaginaţia noastră merge într-o altă direcţie decât învierea?!

Relaţia noastră cu Duhul Sfânt trebuie să devină una care să ne ajute ca în faptele noastre să se manifeste învierea Domnului. Ne pregătim împreună pentru sărbătoarea Rusaliilor. Ne pregătim să-l primim pe acest Duh, pe acest Mângâietor. Şi vrem, şi ar trebui să ne dorim mai mult, ca între noi şi acest Dumnezeu, împreună cu Tatăl şi cu Fiul, să fie o relaţie mai strânsă. Depinde de fiecare, de modul în care îşi organizează timpul, viaţa, faptele pentru ca Duhul Sfânt să-şi facă simţită prezenţa, să fie, să devină ceva real în viaţa noastră. Noi decidem!

Tot despre predică – aşa cum se spune că este teren propice pentru imaginaţie (şi pentru cei care ascultă, dar şi pentru cei care predică!) – se mai spune că are valoare în funcţie de pilda care se foloseşte. Se zice că dacă intri într-o biserică în timpul predicii şi toată lumea e atentă, e clar că ai nimerit exact când predicatorul spunea o pildă. De fapt, oamenii sunt cei mai atenţi la predică atunci când se spune pilda, exemplul. Legat de Duhul Sfânt am un singur exemplu de dat, o singură pildă de împărtăşit. Exemplul cel mai bun, în privinţa relaţiei dintre Duhul Sfânt şi oameni, este viaţa Sfintei Fecioare Maria. Suntem în luna mai, în luna dedicată Mamei noastre cereşti. Pe ea trebuie să o avem ca exemplu în relaţia noastră cu Duhul Sfânt. Ea este cea care a ştiut, călăuzită cu siguranţă de Duhul Sfânt, să trăiască cel mai bine învierea. Ea este cea care l-a aşteptat pe Duhul Sfânt după momentul învierii: ştim şi medităm cu toţi la sfântul Rozariu acel moment în care Sfânta Fecioară Maria împreună cu apostolii stau în cenacol şi se roagă şi apoi îl primesc pe Duhul Sfânt în ziua Rusaliilor. De la Sfânta Fecioară Maria trebuie să învăţăm şi noi să stăm în rugăciune pentru a-l primi pe Duhul Sfânt, pentru ca viaţa noastră să fie într-adevăr o relaţie între noi şi Duhul Sfânt.

Să nu uităm: Duhul Sfânt nu ţine de imaginaţie! Duhul Sfânt nu este ceva ce ne putem închipui noi şi atât! Nu! Duhul Sfânt este o prezenţă. El este acum, aici şi vrea să facă parte din viaţa noastră. Vrea să fie pentru noi un Mângâietor, cel care ne aduce siguranţă şi pace, cel care ne aduce lumină, cel care ne aduce deschidere spre ceilalţi.

Să invocăm mereu în rugăciunile noastre atât mijlocirea Sfintei Fecioare Maria, pentru a dobândi aceste haruri sau această prezenţă a Duhului Sfânt, cât şi puternicia lui Isus Cristos cel înviat. Puterea lui Cristos cel înviat să facă astfel încât între noi şi Duhul Sfânt să fie mereu o relaţie.

Şi aşa cum auzim deseori, mai ales, la televizor: „pentru sănătatea dvs. faceţi, folosiţi, evitaţi” şi aşa mai departe, la fel putem spune şi noi: pentru sănătatea dvs. folosiţi-vă cât mai bine de imaginaţie. Iar dacă apar manifestări neplăcute consultaţi-l pe Duhul Sfânt şi primiţi sacramentele, care sunt prezenţa şi puterea lui Dumnezeu în orice slăbiciune. Amin!

Cristos a înviat!

Predica și toată sfânta Liturghie celebrată în Catedrala „Sfânta Maria, Regină” din Iaşi, în 2013, 
pot fi urmărite în înregistarea video de aici: 

† DUMINICA a 6-a a Paştelui
Fap 15,1-2.22-29; Ps 66; Ap 21,10-14.22-23; In 14,23-29

LECTURA I
Duhul Sfânt şi noi am hotărât să nu vă impunem nicio povară în afară de acestea care sunt necesare.
Citire din Faptele Apostolilor 15,1-2.22-29
În zilele acelea, unii dintre cei care coborâseră din Iudeea îi învăţau pe fraţi: „Dacă nu primiţi circumcizia, după obiceiul care vine de la Moise, nu puteţi să vă mântuiţi”. ² Întrucât s-a ivit o divergenţă şi o discuţie aprinsă între Paul şi Barnaba şi aceştia, au hotărât ca Paul şi Barnaba, împreună cu alţi câţiva dintre ei, să urce la apostoli şi la prezbiterii din Ierusalim în legătură cu această dispută. ²² Atunci apostolii şi prezbiterii, împreună cu toată comunitatea, au hotărât să aleagă câţiva oameni dintre ei şi să-i trimită la Antiohia împreună cu Paul şi Barnaba, pe Iuda, numit Barsaba, şi pe Sila, bărbaţi de frunte printre fraţi. ²³ Au trimis prin ei această scrisoare: „Apostolii şi prezbiterii, fraţii voştri, către fraţii din Antiohia, Siria şi Cilicia, care provin dintre păgâni: Salutare! ²⁴Deoarece am auzit că unii dintre noi, care au plecat fără să le fi poruncit noi, v-au tulburat sufletele prin cuvintele lor, ²⁵ am hotărât în unanimitate să alegem câţiva oameni şi să-i trimitem la voi împreună cu iubiţii noştri Barnaba şi Paul, ²⁶ oameni care şi-au închinat viaţa pentru numele Domnului nostru Isus Cristos. ²⁷ Totodată, vi i-am trimis pe Iuda şi pe Sila ca şi ei să vă vestească acestea prin cuvânt. ²⁸ Căci Duhul Sfânt şi noi am hotărât să nu vă mai impunem nicio povară în afară de acestea care sunt necesare: ²⁹ să vă feriţi de carnea jertfită idolilor, de sânge, de animale sufocate şi de desfrânare; dacă vă veţi feri de acestea, bine veţi face. Cu bine!”

Cuvântul Domnului

PSALMUL RESPONSORIAL
Ps 66(67),2-3.5.6 şi 8 (R.: 4)
R.: Să te laude popoarele, Dumnezeule, să te laude toate popoarele!
sau:
Aleluia.

² Dumnezeu să aibă milă de noi şi să ne binecuvânteze;
să-şi îndrepte spre noi faţa senină,
³ ca să fie cunoscută pe pământ calea ta
şi mântuirea ta, la toate popoarele! R.

⁵ Să se veselească şi să strige de bucurie neamurile,
pentru că judeci popoarele cu dreptate
şi călăuzeşti neamurile pe faţa pământului! R.

⁶ Să te laude popoarele, Dumnezeule,
toate popoarele să te laude!
⁸ Să ne binecuvânteze Dumnezeu
şi să se teamă de el toate marginile pământului! R.

LECTURA A II-A
Mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul care cobora din cer, de la Dumnezeu.
Citire din Apocalipsul sfântului apostol Ioan 21,10-14.22-23
Unul dintre cei şapte îngeri m-a luat în duh pe un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, care cobora din cer, de la Dumnezeu. ¹¹ Ea avea gloria lui Dumnezeu. Splendoarea ei era ca a unei pietre de mare preţ, ca a unei pietre de iaspis cristalin. ¹² Ea avea un zid mare şi înalt, cu douăsprezece porţi, iar deasupra porţilor erau doisprezece îngeri şi numele înscrise, care sunt numele celor douăsprezece triburi ale fiilor lui Israel: ¹³ la răsărit, trei porţi; la miazănoapte, trei porţi; la miazăzi, trei porţi şi la apus, trei porţi. ¹⁴ Iar zidul cetăţii avea douăsprezece temelii, şi pe ele erau douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai mielului. ²² Nu am văzut în ea niciun templu, pentru că Domnul Dumnezeul Cel Atotputernic, este templul ei şi mielul. ²³ Cetatea nu are nevoie de soare şi nici de lună ca s-o lumineze, căci gloria lui Dumnezeu o luminează, iar făclia ei este mielul.

Cuvântul Domnului

ACLAMAŢIE LA EVANGHELIE In 14,23ab
(Aleluia) „Dacă cineva mă iubeşte, va păzi cuvântul meu, spune Domnul; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el”. (Aleluia)

EVANGHELIA
Duhul Sfânt vă va învăţa totul şi vă va aminti toate câte vi le-am spus eu.
Citire din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan 14,23-29
În acel timp, Isus le-a zis discipolilor săi: „Dacă cineva mă iubeşte, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face locuinţă la el. ²⁴ Cine nu mă iubeşte nu păzeşte cuvintele mele, iar cuvântul pe care îl ascultaţi nu este al meu, ci al Tatălui care m-a trimis. ²⁵ V-am spus acestea cât timp mai rămân cu voi. ²⁶ Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care îl va trimite Tatăl în numele meu, vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte vi le-am spus eu. ²⁷ Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă. Eu nu v-o dau aşa cum o dă lumea. Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se teamă! ²⁸ Aţi auzit că v-am spus: «Mă duc şi voi veni la voi». Dacă m-aţi iubi, v-aţi bucura că mă duc la Tatăl pentru că Tatăl este mai mare decât mine. ²⁹ V-am spus-o acum, înainte de a se întâmpla, ca, atunci când se va întâmpla, să credeţi”.

Cuvântul Domnului