Chemarea Domnului
ne face purtători ai unei promisiuni
şi, în acelaşi timp,
ne cere curajul de a risca împreună cu el şi pentru el.

Iubiţi fraţi şi surori!

După ce am trăit, în octombrie, experienţa vie şi rodnică a Sinodului dedicat tinerilor, am celebrat de curând în Panama a 34-a Zi Mondială a Tineretului. Două mari întâlniri, care au permis Bisericii să-şi aplece urechea la glasul Duhului precum şi la viaţa tinerilor, la întrebările lor, la trudele care-i îngreunează şi la speranţele care locuiesc în ei.

Tocmai reluând ceea ce am avut ocazia să împărtăşesc cu tinerii în Panama, în această Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, aş vrea să reflectez asupra modului în care chemarea Domnului ne face purtători ai unei promisiuni şi, în acelaşi timp, ne cere curajul de a risca împreună cu el şi pentru el. Aş vrea să mă opresc pe scurt asupra acestor două aspecte – promisiunea şi riscul – contemplând împreună cu voi scena evanghelică a chemării primilor discipoli la lacul Galileii (cf. Mc 1,16-20).

Două perechi de fraţi – Simon şi Andrei împreună cu Iacob şi Ioan – desfăşoară munca lor zilnică de pescari. În această meserie obositoare, ei au învăţat legile naturii şi uneori au trebuit să le sfideze atunci când vânturile erau potrivnice şi valurile agitau bărcile. În anumite zile, pescuirea îmbelşugată răsplătea oboseala dură, însă, alte dăţi, angajarea dintr-o noapte întreagă nu era suficientă să umple năvoadele şi se întorceau la mal obosiţi şi dezamăgiţi.

Acestea sunt situaţiile obişnuite ale vieţii, în care fiecare dintre noi se măsoară cu dorinţele pe care le poartă în inimă, se angajează în activităţi care speră să poată fi rodnice, înaintează în „marea” multor posibilităţi în căutare direcţiei corecte care să poată potoli setea sa de fericire. Uneori ne bucurăm de o pescuire bună, alteori, în schimb, trebuie să ne înarmăm cu curaj pentru a conduce o barcă agitată de valuri, sau să ne confruntăm cu frustrarea de a rămâne cu năvoadele goale.

Ca în istoria oricărei chemări, şi în acest caz are loc o întâlnire. Isus merge, vede pe acei pescari şi se apropie… S-a întâmplat aşa cu persoana cu care am ales să împărtăşim viaţa în căsătorie, sau când am simţit fascinaţia vieţii consacrate: am trăit surpriza unei întâlniri şi, în acel moment, am întrevăzut promisiunea unei bucurii capabile să sature viaţa noastră. Astfel, în ziua aceea, la lacul Galileii, Isus a mers în întâmpinarea acelor pescari, frângând „paralizia normalităţii” (Omilie la a XXII-a Zi Mondială a Vieţii Consacrate, 2 februarie 2018). Şi imediat le-a adresat lor o promisiune: „Vă voi face pescari de oameni” (Mc 1,17).

Aşadar chemarea Domnului nu este o ingerinţă a lui Dumnezeu în libertatea noastră; nu este o „cuşcă” sau o povară care este aruncată asupra noastră. Dimpotrivă, este iniţiativa iubitoare cu care Dumnezeu ne vine în întâmpinare şi ne invită să intrăm într-un proiect mare, de care vrea să ne facă părtaşi, prospectându-ne orizontul unei mări mai largi şi al unei pescuiri supraabundente.

De fapt, dorinţa lui Dumnezeu este ca viaţa noastră să nu devină prizonieră a ceea ce este evident, să nu fie târâtă din inerţie în obişnuinţele zilnice şi să nu rămână inertă în faţa acelor alegeri care ar putea să-i dea semnificaţie. Domnul nu vrea ca să ne resemnăm să trăim fiecare zi crezând că, în fond, nu există nimic pentru care să merite să ne angajăm cu pasiune şi stingând neliniştea interioară de a căuta rute noi pentru navigarea noastră. Dacă uneori ne face să experimentăm o „pescuire minunată” este pentru că vrea să ne facă să descoperim că fiecare dintre noi este chemat – în moduri diferite – la ceva mare, şi că viaţa nu trebuie să rămână încâlcită în năvoadele nonsensului şi a ceea ce anesteziază inima. Aşadar, vocaţia este o invitaţia de a nu ne opri pe mal cu năvoadele în mână, ci să-l urmăm pe Isus de-a lungul drumului pe care l-a gândit pentru noi, pentru fericirea noastră şi pentru binele celor care sunt lângă noi.

Desigur, a îmbrăţişa această promisiune cere curajul de a risca o alegere. Primii discipoli, simţindu-se chemaţi de el să ia parte la un vis mai mare, „lăsând îndată năvoadele, l-au urmat” (Mc 1,18). Asta înseamnă că pentru a primi chemarea Domnului trebuie să intrăm în joc cu toată fiinţa noastră şi să riscăm să înfruntăm o provocare inedită; trebuie să lăsăm tot ceea ce ar vrea să ne ţină legaţi de mica noastră barcă, împiedicându-ne să facem o alegere definitivă; ne este cerută acea îndrăzneală care ne împinge cu forţă la descoperirea proiectului pe care Dumnezeu îl are cu privire la viaţa noastră. În substanţă, atunci când suntem puşi în faţa mării vaste a vocaţiei, nu putem rămâne să reparăm năvoadele noastre, în barca ce ne dă siguranţă, ci trebuie să ne încredem în promisiunea Domnului.

Mă gândesc înainte de toate la viaţa creştină, pe care cu toţii o primim cu Botezul şi care ne aminteşte că viaţa noastră nu este rod al întâmplării, ci darul de a fi copii iubiţi de Domnul, adunaţi în marea familiei a Bisericii. Tocmai în comunitatea eclezială existenţa creştină se naşte şi se dezvoltă, mai ales graţie Liturgiei, care ne introduce la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu şi la harul sacramentelor; aici, încă de la vârsta fragedă, suntem promovaţi la arta rugăciunii şi la împărtăşirea fraternă. Tocmai pentru că ne naşte la viaţa nouă şi ne duce la Cristos, Biserica este mama noastră; de aceea, trebuie s-o iubim şi atunci când observăm pe faţa ei ridurile fragilităţii şi păcatului şi trebuie să contribuim s-o facem tot mai frumoasă şi luminoasă, pentru ca să poată fi mărturie a iubirii lui Dumnezeu în lume.

Apoi, viaţa creştină îşi are exprimarea în acele alegeri care, în timp ce dau o direcţie precisă navigării noastre, contribuie şi la creşterea împărăţiei lui Dumnezeu în societate. Mă gândesc la alegerea de a se căsători în Cristos şi de a forma o familie, precum şi la celelalte vocaţii legate de lumea muncii şi a profesiilor, la angajarea în domeniul carităţii şi solidarităţii, la responsabilităţile sociale şi politice, şi aşa mai departe. Este vorba de vocaţii care ne fac purtători ai unei promisiuni de bine, de iubire şi de dreptate nu numai pentru noi înşine, ci şi pentru contextele sociale şi culturale în care trăim, care au nevoie de creştini curajoşi şi de martori autentici ai împărăţiei lui Dumnezeu.

În întâlnirea cu Domnul, cineva poate simţi fascinaţia unei chemări la viaţa consacrată sau la preoţia primită prin hirotonire. Este vorba de o descoperire care entuziasmează şi în acelaşi timp înspăimântă, simţindu-ne chemaţi să devenim „pescari de oameni” în barca Bisericii printr-o oferire totală de noi înşine şi angajarea unei slujiri fidele a Evangheliei şi a fraţilor. Această alegere comportă riscul de a lăsa totul pentru a-l urma pe Domnul şi de a ne consacra lui complet, pentru a deveni colaboratori ai operei sale. Atâtea rezistenţe interioare pot să împiedice o decizie de acest gen, aşa cum în anumite contexte foarte secularizate, în care pare că nu mai este loc pentru Dumnezeu şi pentru Evanghelie, ne putem descuraja şi cădea în „oboseala speranţei” (Omilie la Liturghia cu preoţii, consacraţii şi mişcările laicale, Panama, 26 ianuarie 2019).

Şi totuşi, nu există bucurie mai mare decât a risca viaţa pentru Domnul! Îndeosebi vouă, tinerilor, aş vrea să vă spun: nu fiţi surzi la chemarea Domnului! Dacă el vă cheamă pe această cale, nu trageţi vâslele în barcă şi încredeţi-vă în el. Nu vă lăsaţi contagiaţi de frica, ce ne paralizează în faţa vârfurilor înalte pe care ni le propune Domnul. Amintiţi-vă mereu că, acelora care părăsesc năvoadele şi barca pentru a-l urma, Domnul le promite bucuria unei vieţi noi, care umple inima şi însufleţeşte drumul.

Preaiubiţilor, nu este mereu uşor a discerne propria vocaţie şi a orienta viaţa în modul corect. Pentru aceasta, este nevoie de o angajare reînnoită din partea întregii Biserici – preoţi, călugări, animatori pastorali, educatori – pentru ca să se ofere, mai ales tinerilor, ocazii de ascultare şi de discernământ. Este nevoie de o pastoraţie a tineretului şi vocaţională care să ajute la descoperirea proiectului lui Dumnezeu, în special prin rugăciune, meditarea Cuvântului lui Dumnezeu, adoraţia euharistică şi însoţirea spirituală.

Aşa cum a reieşit de mai multe ori în timpul Zilei Mondiale a Tineretului din Panama, trebuie să privim la Maria. Şi în istoria acestei tinere, vocaţia a fost în acelaşi timp o promisiune şi un risc. Misiunea sa n-a fost uşoară, şi totuşi ea n-a permis fricii să învingă. „Da”-ul său „a fost «da»-ul celui care vrea să se implice şi să rişte, al celui care vrea să parieze totul, fără altă garanţie decât certitudinea de a şti că este purtătoare a unei promisiuni. Şi vă întreb pe fiecare dintre voi: vă simţiţi purtători ai unei promisiuni? Ce promisiune port în inimă, de dus înainte? Maria, fără îndoială, avea să aibă o misiune dificilă, însă dificultăţile nu erau un motiv pentru a spune «nu». Desigur că avea să aibă complicaţii, dar nu vor fi aceleaşi complicaţii care există atunci când laşitatea ne paralizează datorită faptului că nu este totul clar pentru noi sau asigurat cu anticipaţie” (Veghea cu tinerii, Panama, 26 ianuarie 2019).

În această zi, ne unim în rugăciune cerând Domnului să ne facă să descoperim proiectul său de iubire cu privire la viaţa noastră şi să ne dăruiască curajul de a risca pe drumul pe care el din totdeauna l-a gândit pentru noi.

Din Vatican, 31 ianuarie 2019, comemorarea sfântului Ioan Bosco

Franciscus