Sfânta Fecioară Maria și Biserica

sfanta Maria_Roma

Asemenea Sfintei Fecioare Maria,
Biserica, mai ales în liturgie,
ascultă cu credință Cuvîntul lui Dumnezeu,
îl primește, îl proclamă, îl venerează,
îl împarte credincioșilor ca pîine a vieții
și, în lumina lui, scrutează semnele vremii,
interpretează și trăiește evenimentele istoriei.

17. Maria este Virgo audiens, Fecioara care ascultă, care primește Cuvîntul lui Dumnezeu cu credință, o credință care a fost pentru ea actul preliminar și drumul care a condus-o la maternitatea divină, de vreme ce, după intuiția Sfîntului Augustin, «pe Cel [Isus] pe care Maria l-a născut în credință, în credință l-a zămislit» (45). Într-adevăr, după ce a primit de la Înger răspunsul la scrupulul său (cf. Lc 1, 34-37), Ea spune cu o credință plenară, și zămislindu-l pe Isus în sufletul său înainte de a-l zămisli în pîntecele său: «Iată slujitoarea Domnului, fie mie după cuvîntul tău» (Lc 1, 38) (46). Această credință a fost pentru Ea cauză de fericire și izvor de certitudine privitor la realizarea făgăduinței: «și Fericită ești tu care ai crezut că se vor împlini cele spuse ție de Domnul» (Lc 1, 45). Și cu aceeași credință, ca protagonistă capitală și martoră privilegiată a Întrupării, Ea își amintea evenimentele copilăriei lui Cristos, păstrîndu-le în intimitatea cea mai adîncă a inimii sale (cf. Lc 2, 19. 51). Același lucru îl face Biserica, mai ales în liturgie: ea ascultă cu credință Cuvîntul lui Dumnezeu, îl primește, îl proclamă, îl venerează, îl împarte credincioșilor ca pîine a vieții (47) și, în lumina lui, scrutează semnele vremii, interpretează și trăiește evenimentele istoriei.

Va urma…


Din același document puteți citi:

  1. Dumnezeu a așezat în Biserică, la fel ca în orice cămin familial, figura unei femei…
  2. Cristos este punctul de referință indispensabil pentru cultul marian
  3. Rolul pe care l-a avut Maria în misterul mântuirii
  4. Sărbătoarea lui Cristos și a Fecioarei: sărbătoarea Cuvîntului care se face «Fiul Mariei»
  5. Speranța și aurora mântuirii pentru întreaga lume
  6. Amintim și cinstim înainte de toate pe slăvita pururea Fecioară Maria
  7. Meditînd suferințele Fecioarei Maria…
  8. Texte care conțin Cuvântul lui Dumnezeu, totdeauna viu și eficient
  9. Biserica o invocă pe Mama oricărui har
  10. Locul special ce i se cuvine Mariei în cultul creștin ca Sfîntă / Mamă / Născătoare de Dumnezeu
  11. Fecioara, model al Bisericii în practicarea cultului
  12. Sfânta Fecioară Maria și Biserica
  13. Fecioara care se roagă

Textul este preluat din
Exortația apostolică Marialis Cultus
a papei Paul al VI-lea,

în traducerea ARCB,
de pe situl www.magisteriu.ro

SPRIJINĂ și tu UN COPIL care riscă să abandoneze ȘCOALA și VIAȚA!

Cei care doresc pot susține proiectele Paxlaur (în special ajutorul acordat copiilor săraci pentru a nu abandona școala și viața!) fie prin PayPal (paxlaur@yahoo.com), fie prin contul RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Pentru alte detalii: paxlaur@yahoo.com Vă mulțumesc! Domnul să vă binecuvânteze! Pr. Laurențiu Dăncuță

€4,00

Curajul de a risca pentru promisiunea lui Dumnezeu și „paralizia normalității”

puterea rugaciuniiChemarea Domnului
ne face purtători ai unei promisiuni
şi, în acelaşi timp,
ne cere curajul de a risca împreună cu el şi pentru el.

Iubiţi fraţi şi surori!

După ce am trăit, în octombrie, experienţa vie şi rodnică a Sinodului dedicat tinerilor, am celebrat de curând în Panama a 34-a Zi Mondială a Tineretului. Două mari întâlniri, care au permis Bisericii să-şi aplece urechea la glasul Duhului precum şi la viaţa tinerilor, la întrebările lor, la trudele care-i îngreunează şi la speranţele care locuiesc în ei.

Tocmai reluând ceea ce am avut ocazia să împărtăşesc cu tinerii în Panama, în această Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, aş vrea să reflectez asupra modului în care chemarea Domnului ne face purtători ai unei promisiuni şi, în acelaşi timp, ne cere curajul de a risca împreună cu el şi pentru el. Aş vrea să mă opresc pe scurt asupra acestor două aspecte – promisiunea şi riscul – contemplând împreună cu voi scena evanghelică a chemării primilor discipoli la lacul Galileii (cf. Mc 1,16-20).

Două perechi de fraţi – Simon şi Andrei împreună cu Iacob şi Ioan – desfăşoară munca lor zilnică de pescari. În această meserie obositoare, ei au învăţat legile naturii şi uneori au trebuit să le sfideze atunci când vânturile erau potrivnice şi valurile agitau bărcile. În anumite zile, pescuirea îmbelşugată răsplătea oboseala dură, însă, alte dăţi, angajarea dintr-o noapte întreagă nu era suficientă să umple năvoadele şi se întorceau la mal obosiţi şi dezamăgiţi.

Acestea sunt situaţiile obişnuite ale vieţii, în care fiecare dintre noi se măsoară cu dorinţele pe care le poartă în inimă, se angajează în activităţi care speră să poată fi rodnice, înaintează în „marea” multor posibilităţi în căutare direcţiei corecte care să poată potoli setea sa de fericire. Uneori ne bucurăm de o pescuire bună, alteori, în schimb, trebuie să ne înarmăm cu curaj pentru a conduce o barcă agitată de valuri, sau să ne confruntăm cu frustrarea de a rămâne cu năvoadele goale.

Ca în istoria oricărei chemări, şi în acest caz are loc o întâlnire. Isus merge, vede pe acei pescari şi se apropie… S-a întâmplat aşa cu persoana cu care am ales să împărtăşim viaţa în căsătorie, sau când am simţit fascinaţia vieţii consacrate: am trăit surpriza unei întâlniri şi, în acel moment, am întrevăzut promisiunea unei bucurii capabile să sature viaţa noastră. Astfel, în ziua aceea, la lacul Galileii, Isus a mers în întâmpinarea acelor pescari, frângând „paralizia normalităţii” (Omilie la a XXII-a Zi Mondială a Vieţii Consacrate, 2 februarie 2018). Şi imediat le-a adresat lor o promisiune: „Vă voi face pescari de oameni” (Mc 1,17).

Aşadar chemarea Domnului nu este o ingerinţă a lui Dumnezeu în libertatea noastră; nu este o „cuşcă” sau o povară care este aruncată asupra noastră. Dimpotrivă, este iniţiativa iubitoare cu care Dumnezeu ne vine în întâmpinare şi ne invită să intrăm într-un proiect mare, de care vrea să ne facă părtaşi, prospectându-ne orizontul unei mări mai largi şi al unei pescuiri supraabundente.

De fapt, dorinţa lui Dumnezeu este ca viaţa noastră să nu devină prizonieră a ceea ce este evident, să nu fie târâtă din inerţie în obişnuinţele zilnice şi să nu rămână inertă în faţa acelor alegeri care ar putea să-i dea semnificaţie. Domnul nu vrea ca să ne resemnăm să trăim fiecare zi crezând că, în fond, nu există nimic pentru care să merite să ne angajăm cu pasiune şi stingând neliniştea interioară de a căuta rute noi pentru navigarea noastră. Dacă uneori ne face să experimentăm o „pescuire minunată” este pentru că vrea să ne facă să descoperim că fiecare dintre noi este chemat – în moduri diferite – la ceva mare, şi că viaţa nu trebuie să rămână încâlcită în năvoadele nonsensului şi a ceea ce anesteziază inima. Aşadar, vocaţia este o invitaţia de a nu ne opri pe mal cu năvoadele în mână, ci să-l urmăm pe Isus de-a lungul drumului pe care l-a gândit pentru noi, pentru fericirea noastră şi pentru binele celor care sunt lângă noi.

Desigur, a îmbrăţişa această promisiune cere curajul de a risca o alegere. Primii discipoli, simţindu-se chemaţi de el să ia parte la un vis mai mare, „lăsând îndată năvoadele, l-au urmat” (Mc 1,18). Asta înseamnă că pentru a primi chemarea Domnului trebuie să intrăm în joc cu toată fiinţa noastră şi să riscăm să înfruntăm o provocare inedită; trebuie să lăsăm tot ceea ce ar vrea să ne ţină legaţi de mica noastră barcă, împiedicându-ne să facem o alegere definitivă; ne este cerută acea îndrăzneală care ne împinge cu forţă la descoperirea proiectului pe care Dumnezeu îl are cu privire la viaţa noastră. În substanţă, atunci când suntem puşi în faţa mării vaste a vocaţiei, nu putem rămâne să reparăm năvoadele noastre, în barca ce ne dă siguranţă, ci trebuie să ne încredem în promisiunea Domnului.

Mă gândesc înainte de toate la viaţa creştină, pe care cu toţii o primim cu Botezul şi care ne aminteşte că viaţa noastră nu este rod al întâmplării, ci darul de a fi copii iubiţi de Domnul, adunaţi în marea familiei a Bisericii. Tocmai în comunitatea eclezială existenţa creştină se naşte şi se dezvoltă, mai ales graţie Liturgiei, care ne introduce la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu şi la harul sacramentelor; aici, încă de la vârsta fragedă, suntem promovaţi la arta rugăciunii şi la împărtăşirea fraternă. Tocmai pentru că ne naşte la viaţa nouă şi ne duce la Cristos, Biserica este mama noastră; de aceea, trebuie s-o iubim şi atunci când observăm pe faţa ei ridurile fragilităţii şi păcatului şi trebuie să contribuim s-o facem tot mai frumoasă şi luminoasă, pentru ca să poată fi mărturie a iubirii lui Dumnezeu în lume.

Apoi, viaţa creştină îşi are exprimarea în acele alegeri care, în timp ce dau o direcţie precisă navigării noastre, contribuie şi la creşterea împărăţiei lui Dumnezeu în societate. Mă gândesc la alegerea de a se căsători în Cristos şi de a forma o familie, precum şi la celelalte vocaţii legate de lumea muncii şi a profesiilor, la angajarea în domeniul carităţii şi solidarităţii, la responsabilităţile sociale şi politice, şi aşa mai departe. Este vorba de vocaţii care ne fac purtători ai unei promisiuni de bine, de iubire şi de dreptate nu numai pentru noi înşine, ci şi pentru contextele sociale şi culturale în care trăim, care au nevoie de creştini curajoşi şi de martori autentici ai împărăţiei lui Dumnezeu.

În întâlnirea cu Domnul, cineva poate simţi fascinaţia unei chemări la viaţa consacrată sau la preoţia primită prin hirotonire. Este vorba de o descoperire care entuziasmează şi în acelaşi timp înspăimântă, simţindu-ne chemaţi să devenim „pescari de oameni” în barca Bisericii printr-o oferire totală de noi înşine şi angajarea unei slujiri fidele a Evangheliei şi a fraţilor. Această alegere comportă riscul de a lăsa totul pentru a-l urma pe Domnul şi de a ne consacra lui complet, pentru a deveni colaboratori ai operei sale. Atâtea rezistenţe interioare pot să împiedice o decizie de acest gen, aşa cum în anumite contexte foarte secularizate, în care pare că nu mai este loc pentru Dumnezeu şi pentru Evanghelie, ne putem descuraja şi cădea în „oboseala speranţei” (Omilie la Liturghia cu preoţii, consacraţii şi mişcările laicale, Panama, 26 ianuarie 2019).

Şi totuşi, nu există bucurie mai mare decât a risca viaţa pentru Domnul! Îndeosebi vouă, tinerilor, aş vrea să vă spun: nu fiţi surzi la chemarea Domnului! Dacă el vă cheamă pe această cale, nu trageţi vâslele în barcă şi încredeţi-vă în el. Nu vă lăsaţi contagiaţi de frica, ce ne paralizează în faţa vârfurilor înalte pe care ni le propune Domnul. Amintiţi-vă mereu că, acelora care părăsesc năvoadele şi barca pentru a-l urma, Domnul le promite bucuria unei vieţi noi, care umple inima şi însufleţeşte drumul.

Preaiubiţilor, nu este mereu uşor a discerne propria vocaţie şi a orienta viaţa în modul corect. Pentru aceasta, este nevoie de o angajare reînnoită din partea întregii Biserici – preoţi, călugări, animatori pastorali, educatori – pentru ca să se ofere, mai ales tinerilor, ocazii de ascultare şi de discernământ. Este nevoie de o pastoraţie a tineretului şi vocaţională care să ajute la descoperirea proiectului lui Dumnezeu, în special prin rugăciune, meditarea Cuvântului lui Dumnezeu, adoraţia euharistică şi însoţirea spirituală.

Aşa cum a reieşit de mai multe ori în timpul Zilei Mondiale a Tineretului din Panama, trebuie să privim la Maria. Şi în istoria acestei tinere, vocaţia a fost în acelaşi timp o promisiune şi un risc. Misiunea sa n-a fost uşoară, şi totuşi ea n-a permis fricii să învingă. „Da”-ul său „a fost «da»-ul celui care vrea să se implice şi să rişte, al celui care vrea să parieze totul, fără altă garanţie decât certitudinea de a şti că este purtătoare a unei promisiuni. Şi vă întreb pe fiecare dintre voi: vă simţiţi purtători ai unei promisiuni? Ce promisiune port în inimă, de dus înainte? Maria, fără îndoială, avea să aibă o misiune dificilă, însă dificultăţile nu erau un motiv pentru a spune «nu». Desigur că avea să aibă complicaţii, dar nu vor fi aceleaşi complicaţii care există atunci când laşitatea ne paralizează datorită faptului că nu este totul clar pentru noi sau asigurat cu anticipaţie” (Veghea cu tinerii, Panama, 26 ianuarie 2019).

În această zi, ne unim în rugăciune cerând Domnului să ne facă să descoperim proiectul său de iubire cu privire la viaţa noastră şi să ne dăruiască curajul de a risca pe drumul pe care el din totdeauna l-a gândit pentru noi.

Din Vatican, 31 ianuarie 2019, comemorarea sfântului Ioan Bosco

Franciscus

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
http://www.ercis.ro

Mesajul Sfântului Părinte Francisc
pentru a 56-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii (12 mai 2019)
Curajul de a risca pentru promisiunea lui Dumnezeu

SPRIJINĂ și tu UN COPIL care riscă să abandoneze ȘCOALA și VIAȚA!

Cei care doresc pot susține proiectele Paxlaur (în special ajutorul acordat copiilor săraci pentru a nu abandona școala și viața!) fie prin PayPal (paxlaur@yahoo.com), fie prin contul RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu. Pentru alte detalii: paxlaur@yahoo.com Vă mulțumesc! Domnul să vă binecuvânteze! Pr. Laurențiu Dăncuță

€4,00

Să te iubesc aşa cum mă cunoşti tu

„Eu sunt păstorul cel bun; eu cunosc oile mele și oile mele mă cunosc pe mine” (In 10,14).
Mereu m-a îngândurat textul unei scrisori trimise către Virgil Ierunca de Nicolae Steinhardt: „Dumnezeu în care tot spui că nu crezi, crede el în tine”. Dumnezeu crede în mine, iar astăzi putem parafraza: Păstorul cel bun, pe care refuzăm să-l cunoaştem, ne ştie pe nume. Ba mai mult, își dă viața pentru noi, în timp ce prin comportament şi gânduri ne ambiţionăm să-l negăm şi să-l exilăm din existenţa noastră. Puţine sunt textele evanghelice atât de răscolitoare: „Eu cunosc oile mele”. Adică, tu, Doamne, mă cunoşti atât de bine?! Ştii ce gândesc, cum vorbesc şi ce fac?! Nu ne înfiorăm oare la gândul că ne ştie toate lipsurile şi totuşi continuă să ne iubească?! Dacă am conştientiza acest dar divin: cel atotputernic îţi spune pe nume, Creatorul îşi dă viaţa pentru tine! Şi ce vrea în schimb? Doar să-l cunoaştem şi noi. Păstorul cel bun să nu mai fie doar cel despre care am auzit câte ceva, ci să fie Dumnezeul şi prietenul nostru, cel care mi-a spus pe nume prin răsăritul de azi-dimineaţă. Vrea să fie o cunoaştere reciprocă, profundă, izvorâtă din parcurgerea Scripturilor şi frecventarea sacramentelor. Vrea să fie mai iubit decât iubim şi elogiem un salvator de vieţi despre care auzim la ştiri. El e mai mult, e dătătorul vieţii. Îmi place Păstorul cel bun pentru că este insistent şi sigur pe el: nu renunță până nu ajung să-l cunosc. Aventura celui înviat spre noi se va opri doar în ziua când voi striga cu toată ființa mea: Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic, nu mă tem de niciun rău, căci tu ești cu mine, tu mă cunoști și mă iubești ca nimeni altul. Amin.

Prea târziu te-am iubit...

Astăzi, de Ziua Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii, l-am rugat pe Domnul să trimită lucrători în secerişul său, ne-am împreunat mâinile în rugăciune implorând harul de la Bunul Păstor pentru a dărui Bisericii păstori după inima sa.

Iată un text pe care l-am scris pentru proiectul  Cum trăiesc eu Învierea lui Cristos?, de pe blogul Deus meus in te confido (Ps 25,2), plecând de la evanghelia acestei duminici (In 10,11-18):

„Eu sunt păstorul cel bun; eu cunosc oile mele și oile mele mă cunosc pe mine” (In 10,14).
Mereu m-a îngândurat textul unei scrisori trimise către Virgil Ierunca de Nicolae Steinhardt: „Dumnezeu în care tot spui că nu crezi, crede el în tine”. Dumnezeu crede în mine, iar astăzi putem parafraza: Păstorul cel bun, pe care refuzăm să-l cunoaştem, ne ştie pe nume. Ba mai mult, își dă viața pentru noi, în timp ce prin comportament…

Vezi articolul original 224 de cuvinte mai mult

paxlaur@yahoo.com 7:00 - 22:00
%d blogeri au apreciat: