Arhiva pentru septembrie 1st, 2020

Criza ne-a dat posibilitatea de a dezvolta noi moduri de a trăi

„Să consacraţi anul al cincizecilea şi să vestiţi libertatea în ţară pentru toţi locuitorii ei: să fie pentru voi an jubiliar” (Lev 25,10)

Iubiţi fraţi şi surori,

În fiecare an, îndeosebi de la publicarea scrisorii enciclice Laudato si’ (LS, 24 mai 2015), prima zi din septembrie marchează pentru familia creştină Ziua Mondială de Rugăciune pentru Îngrijirea Creaţiei, cu care începe Timpul Creaţiei, care se încheie la 4 octombrie, în amintirea sfântului Francisc de Assisi. În această perioadă creştinii reînnoiesc în toată lumea credinţa în Dumnezeu creatorul şi se unesc în mod special în rugăciune şi în acţiunea pentru salvgardarea casei comune.

Sunt bucuros că tema aleasă de familia ecumenică pentru celebrarea Timpului Creaţiei 2020 este „Jubileul pentru Pământ”, chiar în anul în care este a cincizecea aniversare a Zilei Pământului.

În Sfânta Scriptură, Jubileul este un timp sacru pentru amintire, întoarcere, odihnă, reparare şi bucurie.

1. Un timp pentru amintire

Suntem invitaţi să ne amintim mai ales că destinul ultim al creaţiei este de a intra în „sabatul veşnic” al lui Dumnezeu. Este o călătorie care are loc în timp, cuprinzând ritmul celor şapte zile ale săptămânii, ciclul celor şapte ani şi marele An jubiliar care vine la încheierea a şapte ani sabatici.

Jubileul este şi un timp de har pentru a comemora vocaţia originară a creaţiei de a fi şi a prospera drept comunitate de iubire. Existăm numai prin intermediul relaţiilor: cu Dumnezeu creatorul, cu fraţii şi surorile ca membri ai unei familii comune şi cu toate creaturile care locuiesc în aceeaşi casă a noastră. „Totul este în relaţie şi noi toate fiinţele umane suntem unite ca fraţi şi surori într-un minunat pelerinaj, legaţi de iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de fiecare dintre creaturile sale şi care ne uneşte şi între noi, cu afect tandru, cu fratele soare, cu sora luna, cu fratele fluviu şi cu mama pământ” (LS, 92).

De aceea, Jubileul este un timp pentru amintire, unde să păstrăm amintirea existenţei noastre inter-relaţionale. Constant avem nevoie să ne amintim că „totul este în relaţie şi că îngrijirea autentică a însăşi vieţii noastre şi a relaţiilor noastre cu natura este inseparabilă de fraternitate, de dreptate şi de fidelitate faţă de ceilalţi” (LS, 70).

2. Un timp pentru întoarcere

Jubileul este un timp pentru a ne întoarce şi a ne revizui. Am rupt legăturile care ne uneau cu Creatorul, cu celelalte fiinţe umane şi cu restul creaţiei. Avem nevoie să vindecăm aceste relaţii deteriorate, care sunt esenţiale pentru a ne susţine pe noi înşine şi întregul ţesut al vieţii.

Jubileul este un timp de întoarcere la Dumnezeu, creatorul nostru iubitor. Nu se poate trăi în armonie cu creaţia fără a fi în pace cu Creatorul, izvor şi origine a tuturor lucrurilor. Aşa cum a afirmat papa Benedict: „consumul brutal al creaţiei începe acolo unde nu este Dumnezeu, unde materia este de acum numai materială pentru noi, unde noi înşine suntem ultimele instanţe, unde ansamblul este pur şi simplu proprietate a noastră” (Întâlnire cu clerul din Dieceza de Bolzano-Bressanone, 6 august 2008).

Jubileul ne invită să ne gândim din nou la ceilalţi, în special la cei săraci şi la cei mai vulnerabili. Suntem chemaţi să primim din nou proiectul originar şi iubitor al lui Dumnezeu cu privire la creaţie ca o moştenire comună, un ospăţ de împărtăşit cu toţi fraţii şi surorile în spirit de comuniune; nu într-o competiţie dezlânată, ci într-o comuniune bucuroasă, în care ne susţinem şi ne ocrotim reciproc. Jubileul este un timp pentru a da libertate celor oprimaţi şi tuturor celor care sunt înlănţuiţi în lanţurile diferitelor forme de sclavie modernă, între care traficul de persoane şi munca minorilor.

În afară de asta, avem nevoie să ne întoarcem să ascultăm pământul, indicat în Scriptură ca adamah, loc din care omul, Adam, a fost luat. Astăzi glasul creaţiei ne îndeamnă, alarmat, să ne întoarcem la locul corect în ordinea naturală, să ne amintim că suntem parte, nu stăpâni, ai reţelei interconectate a vieţii. Dezintegrarea biodiversităţii, creşterea ameţitoare a dezastrelor climatice, impactul inegal al pandemiei în care ne aflăm asupra celor mai săraci şi fragili sunt semnale de alarmă în faţa avidităţii neînfrânate a consumurilor.

Îndeosebi în timpul acestui Timp al Creaţiei, să ascultăm pulsul creaţiei. De fapt, ea a fost adusă pe lume pentru a manifesta şi a comunica gloria lui Dumnezeu, pentru a ne ajuta să-l găsim în frumuseţea sa pe Domnul tuturor lucrurilor şi a ne întoarce la el (cf. Sfântul Bonaventura, In II Sent., I,2,2, q. 1, concl; Brevil., II,5.11). Aşadar, pământul din care am fost luaţi este loc de rugăciune şi de meditaţie: „să trezim simţul estetic şi contemplativ pe care Dumnezeu l-a pus în noi” (Exortaţia apostolică Querida Amazonia, 56). Capacitatea de a ne uimi şi de a contempla este ceva ce putem învăţa în special de la fraţii şi de la surorile indigeni, care trăiesc în armonie cu pământul şi cu multiplele sale forme de viaţă.

3. Un timp pentru odihnă

În înţelepciunea sa, Dumnezeu a rezervat ziua de sâmbătă pentru ca pământul şi locuitorii săi să se poată odihni şi reîmprospăta. Totuşi, astăzi, stilurile noastre de viaţă împing planeta dincolo de limitele sale. Cererea continuă de creştere şi ciclul neîncetat al producţiei şi al consumurilor extenuează ambientul. Pădurile se dizolvă, solul este erodat, câmpiile dispar, deşerturile înaintează, mările devin acide şi furtunile se intensifică: creaţia geme!

În timpul Jubileului, poporul lui Dumnezeu era invitat să se odihnească de la lucrările obişnuite, să lase, graţie scăderii consumurilor obişnuite, ca pământul să se regenereze şi lumea să se reaşeze. Astăzi este nevoie să se găsească stiluri drepte şi sustenabile de viaţă, care să-i redea pământului odihna care-i revine, căi de întreţinere suficiente pentru toţi, fără a distruge ecosistemele care ne menţin.

Pandemia actuală ne-a făcut într-un fel să redescoperim stiluri de viaţă mai simple şi sustenabile. Într-un anumit sens, criza ne-a dat posibilitatea de a dezvolta noi moduri de a trăi. A fost posibil să se constate că pământul reuşeşte să se recupereze dacă-i permitem să se odihnească: aerul a devenit mai curat, apele mai transparente, speciile animale s-au întors în multe locuri din care dispăruseră. Pandemia ne-a condus la o răscruce. Trebuie să profităm de acest moment decisiv pentru a pune capăt activităţilor şi finalităţilor superflue şi distructive şi să cultivăm valori, legături şi proiecte generative. Trebuie să examinăm obişnuinţele noastre în folosirea energiei, în consumuri, în transporturi şi în alimentaţie. Trebuie să eliminăm din economiile noastre aspecte neesenţiale şi nocive şi să dăm naştere la modalităţi rodnic de comerţ, producţie şi transport al bunurilor.

4. Un timp de reparare

Jubileul este un timp pentru a repara armonia originară a creaţiei şi pentru a vindeca raporturi umane compromise.

El invită la restabilirea de relaţii sociale drepte, restituind fiecăruia propria libertate şi propriile bunuri, şi iertând datoriile celuilalt. De aceea n-ar trebui să uităm istoria de exploatare a sudului planetei, care a provocat o datorie ecologică enormă, datorată îndeosebi prădării resurselor şi folosirii excesive a spaţiului ambiental comun pentru eliminarea deşeurilor. Este timpul unei dreptăţi reparatoare. În această privinţă, reînnoiesc apelul meu de a şterge datoria ţărilor mai fragile în lumina impactelor grave ale crizelor sanitare, sociale şi economice pe care trebuie să le înfrunte ca urmare a Covid-19. De asemenea, trebuie asigurat ca stimulentele pentru reluare, în curs de elaborare şi de realizare la nivel mondial, regional şi naţional, să fie eficiente efectiv, cu politici, legislaţii şi investiţii centrate pe bunul comun şi cu garanţia ca obiectivele sociale şi ambientale globale să fie obţinute.

De asemenea, este necesar să se repare pământul. Restabilirea unui echilibru climatic este de importanţă extremă, din moment ce ne aflăm în mijlocul unei urgenţe. Urmează să epuizăm timpul, aşa cum ne amintesc copiii şi tinerii noştri. Trebuie făcut tot posibilul pentru a limita creşterea temperaturii medii globale sub pragul de 1,5 grade Celsius, aşa cum este stabilit în Acordul de la Paris cu privire la Climă: a trece peste asta va fi catastrofal, mai ales pentru comunităţile mai sărace din toată lumea. În acest moment critic este necesar să se promoveze o solidaritate intra-generaţională şi inter-generaţională. Ca pregătire pentru importantul Summit despre Climă din Glasgow, în Regatul Unit (COP 26), invit fiecare ţară să adopte ţinte naţionale mai ambiţioase pentru a reduce emisiile.

Restabilirea biodiversităţii este la fel de crucial în contextul unei dispariţii a speciilor şi al unei degradări a ecosistemelor fără precedent. Este necesar să se susţină apelul Naţiunilor Unite de a salvgarda acel 30% din pământ ca habitat protejat până în 2030, cu scopul de a zăgăzui nivelul alarmant de pierdere a biodiversităţii. Îndemn Comunitatea internaţională să colaboreze pentru a garanta că Summit-ul despre Biodiversitate (COP 15) din Kunming, în China, să constituie un punct de cotitură spre restabilirea pământului drept casă în care viaţa să fie îmbelşugată, conform voinţei Creatorului.

Suntem obligaţi să reparăm după dreptate, asigurând ca aceia care au locuit un pământ timp de generaţii să poată recăpăta pe deplin utilizarea lui. Trebuie protejate comunităţile indigene de companii, îndeosebi multinaţionale, care, prin extragerea vătămătoare de combustibili fosili, minerali, lemn şi produse agroindustriale, „fac în ţările mai puţin dezvoltate ceea ce nu pot face în ţările care le aduc capital” (LS, 51). Această conduită în afaceri reprezintă „un nou tip de colonialism” (Sfântul Ioan Paul al II-lea, Discurs adresat Academiei Pontificale de Ştiinţe Sociale, 27 aprilie 2001, cit. în Querida Amazonia, 14), care exploatează în mod ruşinos comunităţi şi ţări mai sărace aflate în căutare disperată a unei dezvoltări economice. Este necesar să se consolideze legislaţiile naţionale şi internaţionale, pentru ca să reglementeze activităţile companiilor de extracţie şi să garanteze accesul la justiţie pentru cei care sunt vătămaţi.

5. Un timp pentru bucurie

În tradiţia biblică, Jubileul reprezintă un eveniment bucuros, inaugurat de un sunet de trâmbiţă care răsună pe tot pământul. Ştim că strigătul pământului şi al săracilor a devenit, în anii trecuţi, chiar mai zgomotos. În acelaşi timp, suntem martori ai modului în care Duhul Sfânt inspiră peste tot indivizi şi comunităţi să se unească pentru a reconstrui casa comună şi a-i apăra pe cei mai vulnerabili. Asistăm la apariţia graduală a unei mari mobilizări de persoane, care de jos şi din perifericii se străduiesc cu generozitate pentru protejarea pământului şi a săracilor. Dă bucurie a vedea atâţia tineri şi comunităţi, îndeosebi indigene, în linia întâi în a răspunde la criza ecologică. Ei fac apel pentru un Jubileu al Pământului şi pentru un nou început, având conştiinţa că „lucrurile se pot schimba” (LS, 13).

De asemenea trebuie să ne bucurăm constatând că Anul special de aniversare a enciclicei Laudato si’ inspiră numeroase iniţiative la nivel local şi global pentru îngrijirea casei comune şi a săracilor. Acest an ar trebui să ducă la planuri operative pe termen lung, pentru a ajunge la practicarea unei ecologii integrale în familii, în parohii, în dieceze, în ordinele călugăreşti, în şcoli, în universităţi, în asistenţa sanitară, în firme, în ferme agricole şi în multe alte locuri.

Ne bucurăm că se unesc şi comunităţile de credinţă pentru a da naştere unei lumi mai drepte, paşnice şi sustenabile. Este motiv de bucurie deosebită că Timpul Creaţiei devine o iniţiativă cu adevărat ecumenică. Să continuăm să creştem în conştiinţa că noi toţi locuim într-o casă comună ca membri ai aceleiaşi familii!

Să ne bucurăm pentru că, în iubirea sa, Creatorul susţine eforturile noastre umile pentru pământ. Pământul este şi casa lui Dumnezeu, unde Cuvântul său „s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In 1,14), locul pe care revărsarea Duhului Sfânt îl reînnoieşte constant.

„Trimite, Doamne, Duhul tău şi reînnoieşte faţa pământului” (cf. Ps 104,30).

Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 1 septembrie 2020

Mesajul Sfântului Părinte Francisc pentru Ziua Mondială de Rugăciune pentru Îngrijirea Creaţiei (1 septembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Preluat de pe ercis.ro

O carte care a schimbat milioane de vieți

Cartea „Imitaţiunea lui Cristos” a fost cu siguranţă textul cel mai răspândit din literatura religioasă în mijlocul poporului creştin din Occident. A format cete de sfinţi (de la sfântul Ignaţiu de Loyola la sfântul Carol Borromeul, de la sfânta Tereza de Avila la sfânta Tereza de Lisieux, de la sfântul Iosif Cottolengo la sfântul Ioan Bosco şi sfânta Maria Mazzarello) şi a fost recomandată mereu de Papi, de la sfântul Pius al V-lea la sfântul Pius al X-lea, de la Pius al XI-lea la fericitul Ioan al XXIII-lea. Au apreciat-o şi oameni de cultură care erau departe de Biserică (de la Taine la Comte, de la Michelet la Carducci şi Croce) şi literaţi şi oameni de ştiinţă renumiţi (de la Corneille la Voltaire, de la Ampere la Rette, de la Papini la Merton). Foarte puţini ar fi fost de altă părere faţă de celebra opinie a lui Fontenelle: „L’Imitation est le plus beau libre sorti de la main des hommes puisque l’Evangile n’en vient pas”[1].

Astăzi este încă aşa? În pofida ediţiilor şi traducerilor cărţii prezente în librării, catolice şi necatolice, ca mărturie a unui interes care n-a dispărut niciodată complet, se pare că astăzi citirea ei nu este recomandată, în Italia şi în Europa, celor care sunt angajaţi în viaţa spirituală, laici, preoţi, seminarişti şi călugări. Dorim să vedem aici motivele acestui fenomen. Să survolăm asupra problemei istorico-paleografice a paternităţii cărţii[2]. Este suficient să afirmăm că ea s-a născut în ambientul monastic benedictin[3].

Cartea şi doctrina

Cititorul Imitaţiunii observă încă de la primele rânduri că în ea vorbeşte un om care a cunoscut societatea lumească şi a rămas dezamăgit de ea şi, începând să-l urmeze pe Cristos, a acceptat renunţări şi suferinţe pentru a se configura după învăţătorul divin conform ştiinţei iubirii. Textul nu conţine o tratare completă a asceticii creştine. Este probabil că autorul nu a scris dintr-o dată, adică în mod continuu, ci urmând, la intervale mai mult sau mai puţin lungi, dezvoltarea intelectuală şi afectivă a sufletului său. Acest lucru în ipoteza, care pare cea mai comună, că este unic autorul textului, a cărui lipsă de aspect sistematic ar fi explicată mai bine dacă se admite o pluralitate de autori. Doctrina este cea a Bisericii. Inspiraţia răspândită din Sfânta Scriptură (peste o mie de citate biblice), din părinţii Bisericii, în special Augustin şi Grigore cel Mare, din învăţătorii medievali, mai ales Bernard, Bonaventura, Ruysbroeck şi Groote, i-a garantat din totdeauna ortodoxia.

Relativ mică în mărime, cartea este împărţită în patru părţi. Prima („Avertismente utile pentru viaţa spirituală”) atinge temele mai generale ale purificării inimii. Caracteristica acestei părţi este accentul pus fie pe vanitatea lumii, fie pe vanitatea ştiinţei umane. Omul interior trebuie să se concentreze pe adevărurile de credinţă şi să se elibereze de încrederea excesivă în elucubraţiile raţiunii care provin din mândrie şi din ambiţie. A doua parte („Sfaturi pentru viaţa interioară”) schiţează începutul vieţii interioare cu convertirea, intenţia dreaptă, cunoaşterea de sine şi prietenia familiară cu Isus care conduce la împărtăşirea suferinţei Sale. În aceste două părţi prevalează tonul meditativ, felul de a vorbi al unui „director spiritual”.

Partea a treia introduce forma dialogică dintre discipol şi Domnul („Mângâierea internă”): o formă care doreşte să semnifice iubirea inimii umane atunci când Isus îl învăluie cu gingăşia Sa care dăruieşte pace. Sunt pagini care condensează un tratat al inimii, dificultăţile şi ispitele pe care inima le experimentează în urcarea sa spre iubirea transformatoare, abandonarea şi încrederea în Isus pe care nici măcar păcatul nu reuşeşte s-o diminueze, pentru că însăşi corupţia omului evocă puterea harului, atunci când suntem umili şi iubim. Autorul scrie desigur în lumina experienţei sale sapienţiale şi aici a obţinut rezultate de o atare profunzime, încât pe bună dreptate şi de multe secole paginile sale se numără printre manifestările înalte ale literaturii spirituale. Partea a patra („Sacramentul”) poate fi considerată ca încoronarea părţilor precedente. Iubirea, care l-a condus pe discipol de la purificare la unire, îşi are realizarea sa în Euharistie. Nu este uşor să întâlnim, chiar în autori mari, pagini egale cu acestea care să-l educe pe cititor la sensul sacramentului altarului şi al preoţiei cu un dialog dintre discipol şi cel iubit simplu şi cu ardoare[4].

Centrul şi fundamentul întregii Imitaţiuni este Cristos Dumnezeu şi învăţător. Instrumentul imitării lui este harul la care omul trebuie să se deschidă dacă vrea să obţină imitarea la care tânjeşte. Cristos, harul, angajarea radicală a omului: cele trei elemente care fac din Imitaţiune o carte impregnată de doctrina pură a Bisericii şi aproape un comentariu al celebrului îndemn benedictin de a nu prefera nimic în locul iubirii lui Cristos. Prin acest cristocentrism ferm al său spre care sunt îndreptate toate aspectele ascezei, Imitaţiunea a fost îndrăgită de toţi iniţiatorii spiritualităţilor apostolice.

Istoricii spiritualităţii Societăţii lui Isus sunt unanimi în afirmarea influenţei Imitaţiunii asupra formării spirituale a sfântului Ignaţiu de Loyola: „Cea mai importantă din influenţele umane care au contribuit la formarea spiritualităţii sale. De fapt este sigur […] că sfântul a făcut din această carte lectura sa obişnuită încă de la Manresa […], a continuat toată viaţa să facă din ea hrana sa preferată, dacă nu exclusivă”[5]. Concepţia ignaţiană a sfinţeniei personale, nu ideea slujirii apostolice, coincide cu aceea a autorului Imitaţiunii. Şi, desigur, nu întâmplător Imitaţiunea este singura carte de lectură sfătuită, cu textele biblice, celui care face exerciţiile ignaţiene, după o indicaţie precisă a sfântului Ignaţiu.

Limitele textului?

Mulţi spiritualişti contestă astăzi validitatea Imitaţiunii pentru formarea spirituală. Şi astăzi ar fi destul de greu de găsit un exemplar al acelei cărţi în camerele tinerilor seminarişti şi călugări şi în băncile din capelele institutelor de formare ecleziastică. Orizontul interiorităţii, în care cartea se mişcă, face să fie considerată operă a unei mentalităţi subiectiviste şi individualiste. Unii contemporani ai noştri îi reproşează, în mod naiv, lipsa de ecleziologie şi de mariologie, ca şi cum în ea ar trebui să se găsească dezvoltarea teologică a secolelor care au urmat după autor. Dacă ar fi întemeiată, aceeaşi critică s-ar putea aduce şi evangheliilor! Şi acelaşi lucru trebuie spus pentru lipsa, în text, a unei teologii biblice şi liturgice şi a unei antropologii care să privească la om nu numai în tensiunea sa verticală ci şi în realitatea sa istorică şi orizontală.

„Imitaţiunea reflectă mentalitatea secolului [său] cu problemele sale tipice faţă de care se arată deosebit de sensibilă. Ea este completă în exprimarea a ceea ce-i apare esenţial pentru scopul propus; nu pretinde altceva decât să indice posibilitatea şi necesitatea de a duce o viaţă interioară autentică în pofida inevitabilului contact cu lumea, şi să arate drumul pentru realizarea sa. Autorul nu a voit să pună în discuţie alte probleme. Orice judecată echilibrată trebuie să respecte această intenţionalitate a sa şi să valorizeze opera în limitele naturii sale şi ale dimensiunilor timpului său”[6].

Unii izolează Imitaţiunea ca efect al acelei critici polemizatoare a lor faţă de tipurile de spiritualitate care s-au născut în secolele XIV şi XV. Aceste tipuri ar fi bolnave de „privat”, de narcisism, de intimism, de pietism şi, ca atare, pătrunse de pesimism în evaluarea valorilor lumeşti şi a universului creat în general. De aici actuala reacţie „antipietistă”. Şi totuşi, notează un cunoscut istoric al spiritualităţii, omul de astăzi, care dispreţuieşte sau este indiferent faţă de pietismul cărţilor precum Imitaţiunea, decretează un succes just şi foarte viu pentru opere, precum Passionen a lui Bach, născute în ambientul istoric al pietismului protestant, chiar dacă interesul merge probabil în întregime spre muzică şi mult mai puţin spre textele şi spre sentimentele exprimate în ariile şi în coralele piosului Picander[7].

Cele trei motive ale unei uitări

Fenomenul lipsei de afecţiune faţă de Imitaţiune poate să provină din trei motive principale: sociologic, ecleziologic, psihologic[8]. Ambientul sociocultural are incidenţă însemnată asupra educaţiei religioase. Ori ambientul nostru de început de secol rămâne marcat încă de procesele convergente care s-au afirmat în ultimele secole în Occident. Individualismul încearcă să neutralizeze comunităţile de apartenenţă. Masificarea impune comportamente şi moduri de viaţă standardizate. Desacralizarea se străduieşte să impună presupusele avantaje ale unei interpretări doar ştiinţifice a lumii. De la teoria raţiunii instrumentale s-a trecut la încrederea totală în eficienţa tehnicii. În pofida crizelor şi a refluxurilor, omul se simte înlocuitor al lui Dumnezeu şi, în straturi largi, nu-i mai simte prezenţa. Un atare om nu reuşeşte să stimeze dimensiunea contemplativă a vieţii şi confundă „contemplativul” cu „monasticul”, adică într-o accepţie pentru el negativă. Şi atunci începe să discute despre acele puţine locuri din Imitaţiune care vorbesc despre pericolele pe care le comportă iubirea faţă de creaturi, despre dispersarea ce rezultă din revărsarea necontrolată în evenimentele şi în mentalitatea non-evanghelică a lumii. Şi survolează peste atâtea locuri în care cartea vorbeşte despre bucurie şi despre datoria de a ne ruga pentru toţi oamenii care sunt vrednici de iubire cu inima lui Cristos.

Motivul ecleziologic depinde de extremismul unora care iau în considerare în Biserică numai aspectul său misionar, important de altfel, şi uită că Biserica este în special, aşa cum a învăţat apostolul Paul, comunitatea celor care-l invocă pe Cel Înviat şi dau mărturie despre El cu un stil de viaţă în care au un rol determinant rugăciunea, lauda, căutarea contemplativă a Domnului. Imitaţiunea educă la acest stil şi nu vrea să creeze o sectă de „spirituali”. Toată partea a patra a cărţii, care este o adoratoare mărturisire de credinţă în Euharistie, arată că autorul, prin economia sacramentală, priveşte la viaţa eclezială care este în mod indisolubil legată de acea economie şi din care scoate semnificaţie şi valoare. Motivul ecleziologic depinde, deci, de o interpretare reductivă a naturii şi a misiunii Bisericii care evanghelizează contemplând şi face apostolat celebrând şi rugându-se.

În mod asemănător, motivul psihologic se sprijină şi el pe un echivoc reductiv. Îl susţin cei care au introdus modelul freudian în analiza vieţii spirituale. Copilul trăieşte în ambientul familiar cald, ocrotit, şi-i este uşor, instinctiv, transferul de la tata la Dumnezeu. Devenit adolescent, descoperă latura orizontală a vieţii în contactul cu ceilalţi şi, după ce a depăşit crizele vârstei, cunoaşte sensul unirii cu Cristos. În sfârşit, devenit adult, poate să aibă acces la misterul pascal în mod liber şi să-i trăiască angajările dificile. Imitaţiunea, care învaţă intimitatea cu Cristos şi siguranţa în fuga de lume, ar fi, în această perspectivă, o carte pentru persoane încă infantile sau adolescente din punct de vedere spiritual în drum spre vârsta şi sensibilitatea religioasă a omului adult. Se uită cu prea mare uşurinţă că Imitaţiunea, tocmai pentru că educă la imitarea lui Cristos, cere cititorului să meargă pe „calea regală a crucii”, ştie bine că acesta „nu este un joc de copii” şi numai cel care-l iubeşte pe Domnul poate să înţeleagă şi să meargă pe această cale.

Prin urmare, putem fi de acord cu aceia care spun că Imitaţiunea nu conţine fiecare aspect al vieţii creştine şi ascetice. Dar are elementele esenţiale ale acesteia: prezenţa şi acţiunea lui Cristos asupra inimilor, intimitatea mântuitoare cu El, caritatea, împărtăşania euharistică. Această pedagogie solidă a educat întregi generaţii creştine spre Domnul, spre cuvântul său, spre crucea sa, spre sacramentul său. Aceste elemente nu sunt lucruri din trecut. Tot ceea ce în trecut a vorbit limba Evangheliei este o valoare pentru totdeauna. În acest sens, trecutul nu există deoarece Cristos este veşnicul prezent al Bisericii. Alte aspecte, cele care derivă din experienţa spirituală şi eclezială contemporană, vor putea, şi poate că vor trebui, să completeze temele din Imitaţiune. Acest lucru îl va spune timpul. Imitaţiunea nu este desigur o carte care nu poate fi depăşită, însă până acum, în genul său, nu a fost depăşită. Şi există un alt motiv care recomandă citirea şi meditarea ei. Relele descrise pe scurt mai sus cu privire la motivul sociologic care induce să se dispreţuiască Imitaţiunea sunt profund înrădăcinate în omul de astăzi, pe care Christian Bobin l-a definit „cel care nu doarme niciodată”[9]. Un astfel de om, nota deja în urmă cu mulţi ani Sergio Zavoli, este tentat să-şi construiască şi să-şi imagineze un „Cristos devenit burghez”[10]. Ce antidot mai bun al omului şi al lui Isus care dialoghează în Imitaţiune?

Note
[1] B. Fontenelle, Vie de Corneille, vol. II, Amsterdam, 1754, 74.
[2] Cf. P. Bonardi – T. Lupo, L’Imitazione di Cristo e il suo autore, 2 voll., Torino, Sei, 1964; Giovanna della Croce, I mistici del Nord, Roma, Studium, 1981, 66 s; F. Vandenbroucke, La spiritualità del Medioevo, vol. II, Bologna, Edb, 1991, 351 s; P. Pourrat, La spiritualite chretienne, vol. II, Paris, Gabalda, 1921, 394-397; G. Mucci, L’edizione critica dell’”Imitazione di Cristo”, în: Civ. Catt. 1983 III 397-401.
[3] Cf. M. Vannini, Storia della mistica occidentale. Dall’Iliade a Simone Weil, Milano, Mondadori, 2005, 219.
[4] Cf. Giovanna della Croce, I mistici del Nord, cit., 67-69.
[5] J. De Guibert, La spiritualita della Compagnia di Gesu. Saggio storico, Roma, Citta Nuova, 1992, 115.
[6] Giovanna della Croce, I mistici del Nord, cit., 70.
[7] Cf. F. Vandenbroucke, Perche non si legge piu l’”Imitazione di Cristo”?, în: Concilium 7 (1971) 1.797 şi urm.
[8] Cf. ivi, 1.798-1.803.
[9] Cf. C. Bobin, Colui che non dorme mai, în ID., La parte mancante, Troina (En), Servitium – Citta Aperta, 2007, 43-48.
[10] Cf. S. Zavoli, Dio ha bisogno degli uomini, în: ID., Sui banchi della vita, Bergamo, Minerva Italica, 1984, 205-207.

Autor: pr. Giandomenico Mucci, SJ
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu pentru ercis.ro
Sursa: La Civilta Cattolica, 2009/II

%d blogeri au apreciat: