Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!

După atâtea luni reluăm întâlnirea noastră faţă în faţă şi nu ecran în ecran. Faţă în faţă. Acest lucru este frumos! Pandemia actuală a evidenţiat interdependenţa noastră: toţi suntem legaţi, unii cu alţii, atât în rău cât şi în bine. De aceea, pentru a ieşi mai buni din această criză, trebuie să facem asta împreună. Împreună, nu singuri, împreună. Singuri nu, pentru că nu se poate! Ori se face împreună ori nu se face. Trebuie să facem asta împreună, toţi, în solidaritate. Acest cuvânt aş vrea să-l subliniez: solidaritate.

Ca familie umană avem originea comună în Dumnezeu; locuim într-o casă comună, planeta-grădină, pământul în care Dumnezeu ne-a aşezat; şi avem o destinaţie comună în Cristos. Însă atunci când uităm toate acestea, interdependenţa noastră devine dependenţă a unora de alţii – pierdem această armonie a interdependenţei în solidaritate – mărind inegalitatea şi marginalizarea; se slăbeşte ţesutul social şi se deteriorează ambientul. Este mereu acelaşi mod de a acţiona.

De aceea, astăzi principiul de solidaritate este mai necesar ca oricând, aşa cum a învăţat Sfântul Ioan Paul al II-lea (cf. Enciclica Sollicitudo rei socialis, 38-40). Într-o lume interconectată, experimentăm ce înseamnă a trăi în acelaşi „sat global”. Este frumoasă această expresie: marea lume nu este altceva decât un sat global, pentru că totul este interconectat. Însă nu întotdeauna transformăm această interdependenţă în solidaritate. Există un drum lung între interdependenţă şi solidaritate. Egoismele – individuale, naţionale şi ale grupurilor de putere – şi rigidităţile ideologice alimentează dimpotrivă „structuri de păcat” (ibid., 36).

„Cuvântul «solidaritate» s-a uzat puţin şi uneori se interpretează rău, însă indică mult mai mult decât vreun act sporadic de generozitate. Cere să se creeze o nouă mentalitate care să gândească în termeni de comunitate, de prioritate a vieţii tuturor faţă de aproprierea bunurilor din partea câtorva” (Exortaţia apostolică Evangelii gaudium, 188). Asta înseamnă solidaritate. Nu este numai problema de a-i ajuta pe ceilalţi – acest lucru este bine de făcut, însă este mai mult -: este vorba de dreptate (cf. Catehismul Bisericii Catolice, 1938-1940). Interdependenţa, pentru a fi solidară şi a aduce roade, are nevoie de rădăcini puternice în uman şi în natura creată de Dumnezeu, are nevoie de respectarea chipurilor şi a pământului.

Biblia, încă de la început, ne avertizează. Să ne gândim la relatarea despre Turnul Babel (cf. Gen11,1-9), care descrie ceea ce se întâmplă când încercăm să ajungem la cer – ţinta noastră – ignorând legătura cu umanul, cu creaţia şi cu Creatorul. Este un mod de a spune: asta se întâmplă ori de câte ori unul vrea să urce, să urce, fără a ţine cont de ceilalţi. Eu singur! Să ne gândim la turn. Construim turnuri şi zgârie-nori, dar distrugem comunitatea. Unificăm edificii şi limbi, dar mortificăm bogăţia culturală. Vrem să fim stăpâni ai pământului, dar ruinăm biodiversitatea şi echilibrul ecologic. V-am relatat într-o altă audienţă despre acei pescari din San Benedetto del Tronto care au venit anul acesta şi mi-au spus: „Am scos din mare 24 de tone de gunoi, dintre care jumătate era plastic”. Gândiţi-vă! Aceştia au spiritul de a prinde peştii, e adevărat, dar şi gunoaiele şi să le ducă afară pentru a curăţa marea. Însă această [poluare] înseamnă a ruina pământul, a nu avea solidaritate cu pământul care este un dar şi cu echilibrul ecologic.

Amintesc o relatare medievală care descrie acest „sindrom de la Babel”, care există atunci când nu este solidaritate. Această relatare medievală spune că, în timpul construirii turnului, atunci când cădea un om – erau sclavi – şi murea, nimeni nu spunea nimic, maxim: „Sărmanul, a greşit şi a căzut”. În schimb, dacă o cărămidă cădea, toţi se plângeau. Şi dacă era cineva vinovatul, era pedepsit! De ce? Pentru că o cărămidă era scumpă de făcut, de pregătit, de copt. Era nevoie de timp şi de muncă pentru a face o cărămidă. O cărămidă valora mai mult decât viaţa umană. Fiecare dintre noi să se gândească la ce se întâmplă astăzi. Din păcate şi astăzi se poate întâmpla ceva de acest gen. Cade vreo cotă din piaţa financiară – am văzut asta în ziare în aceste zile – şi ştirea este în toate agenţiile. Cad mii de persoane din cauza foamei, a mizeriei şi nimeni nu vorbeşte despre asta.

Diametral opus lui Babel sunt Rusaliile, am auzit asta la începutul audienţei (cf. Fap 2,1-3). Duhul Sfânt, coborând de sus ca vânt şi foc, cuprinde comunitatea închisă în cenacol, revarsă în ea forţa lui Dumnezeu, o determină să iasă, să-l vestească tuturor pe Isus Domnul. Duhul creează unitatea în diversitate, creează armonia. În relatarea despre Turnul Babel nu exista armonia; exista acel a merge înainte pentru a câştiga. Acolo, omul era un simplu instrument, simplă „forţă de muncă”, însă aici, la Rusalii, fiecare dintre noi este un instrument, dar un instrument comunitar care participă cu toată fiinţa sa la edificarea comunităţii. Sfântul Francisc de Assisi ştia bine asta şi animat de Duhul dădea tuturor persoanelor, ba chiar, creaturilor, numele de frate sau soră (cf. LS, 11; cf. Sfântul Bonaventura, Legenda maior, VIII, 6: FF 1145). Chiar şi fratele lup, ne amintim.

Cu Rusaliile, Dumnezeu se face prezent şi inspiră credinţa comunităţii unite în diversitate şi în solidaritate. Diversitate şi solidaritate unite în armonie, acesta este drumul. O diversitate solidară posedă „anticorpii” pentru ca singularitatea fiecăruia – care este un dar, unic şi irepetabil – să nu se îmbolnăvească de individualism, de egoism. Diversitatea solidară posedă şi anticorpii pentru a vindeca structuri şi procese sociale care s-au degenerat în sisteme de nedreptate, în sisteme de oprimare (cf. Compendiu de Doctrină Socială a Bisericii, 192). Deci, astăzi solidaritatea este drumul de parcurs spre o lume post-pandemie, spre vindecarea bolilor noastre interpersonale şi sociale. Nu există un alt drum. Ori mergem înainte pe drumul solidarităţii ori lucrurile vor fi mai rele. Vreau să repet: dintr-o criză nu ieşim la fel ca înainte. Pandemia este o criză. Dintr-o criză se iese ori mai buni ori mai răi. Trebuie să alegem noi. Şi solidaritatea este tocmai un drum pentru a ieşi din criză mai buni, nu cu schimbări superficiale, cu o zugrăveală aşa şi totul este în ordine. Nu. Mai buni!

În mijlocul crizei, o solidaritate condusă de credinţă ne permite să traducem iubirea lui Dumnezeu în cultura noastră globalizată, nu construind turnuri sau ziduri – şi câte ziduri se construiesc astăzi – care despart, însă după aceea se prăbuşesc, ci ţesând comunităţi şi susţinând procese de creştere cu adevărat umană şi solidă. Şi pentru aceasta ajută solidaritatea. Pun o întrebare: eu mă gândesc la nevoile celorlalţi? Fiecare să răspundă în inima sa.

În mijlocul crizelor şi furtunilor, Domnul ne interpelează şi ne invită să trezim şi să activăm această solidaritate capabilă de a da soliditate, sprijin şi un sens acestor ore în care totul pare să naufragieze. Creativitatea Duhului Sfânt să ne poată încuraja ca să generăm noi forme de ospitalitate familială, de fraternitate rodnică şi de solidaritate universală. Mulţumesc.

________________________

APEL PENTRU LIBAN

Iubiţi fraţi şi surori, la o lună de la tragedia care a lovit oraşul Beirut, gândul meu se îndreaptă iar spre iubitul Liban şi spre populaţia sa deosebit de încercată. Şi acest preot care este aici, a adus steagul Libanului la această audienţă.

Aşa cum Sfântul Ioan Paul al II-lea a spus în urmă cu treizeci de ani într-un moment crucial al istoriei ţării, repet şi eu astăzi: „În faţa repetatelor drame, pe care fiecare dintre locuitorii acestei ţări le cunoaşte, noi conştientizăm pericolul extrem care ameninţă însăşi existenţa ţării. Libanul nu poate să fie abandonat în singurătatea sa” (Scrisoarea apostolică adresată tuturor episcopilor din Biserica Catolică despre situaţia din Liban, 7 septembrie 1989).

Timp de peste o sută de ani, Libanul a fost o ţară de speranţă. Şi în timpul perioadelor cele mai întunecate ale istoriei sale, libanezii au păstrat credinţa lor în Dumnezeu şi au demonstrat capacitatea de a face din ţara lor un loc de toleranţă, de respect, de convieţuire unică în regiune. Este profund de adevărată afirmaţia că Libanul reprezintă ceva mai mult decât un stat: Libanul „este un mesaj de libertate, este un exemplu de pluralism atât pentru Orient cât şi pentru Occident” (ibid.). Pentru binele însuşi al ţării, dar şi al lumii, nu putem permite ca acest patrimoniu să fie împrăştiat.

Îi încurajez pe toţi libanezii să continue să spere şi să regăsească forţele şi energiile necesar pentru a porni din nou. Cer politicienilor şi liderilor religioşi să se angajeze cu sinceritate şi transparenţă în opera de reconstrucţie, lăsând să cadă interesele de parte şi privind la bunul comun şi la viitorul naţiunii. Reînnoiesc de asemenea invitaţia adresată comunităţii internaţionale să susţină ţara pentru a o ajuta să iasă din criza gravă, fără să fie implicată în tensiunile regionale.

În mod deosebit mă adresez locuitorilor din Beirut, greu încercaţi de explozie: reluaţi curaj, fraţilor! Credinţa şi rugăciunea să fie forţa voastră. Nu abandonaţi casele voastre şi moştenirea voastră, nu faceţi să cadă visul celor care au crezut în viitorul unei ţări frumoase şi prospere.

Dragi păstori, episcopi, preoţi, consacraţi, consacrate, laici, continuaţi să-i însoţiţi pe credincioşii voştri. Şi vouă, episcopi şi preoţi, vă cer zel apostolic; vă cer sărăcie, fără lux, sărăcie cu poporul vostru sărac care suferă. Daţi voi exemplul de sărăcie şi de umilinţă. Ajutaţi-i pe credincioşii voştri şi poporul vostru să se ridice şi să fie protagonişti ai unei noi renaşteri! Fiţi toţi făcători de înţelegere şi reînnoire în numele interesului comun, ai unei adevărate culturi a întâlniri, ai trăirii împreună în pace, ai fraternităţii. Un cuvânt atât de îndrăgit de Sfântul Francisc: fraternitate. Fie ca această înţelegere să fie o reînnoire în interesul comun. Pe acest fundament se va putea asigura continuitatea prezenţei creştine şi contribuţia voastră inestimabilă la ţară, la lumea arabă şi la toată regiunea, într-un spirit de fraternitate între toate tradiţiile religioase care există în Liban.

Pentru acest motiv doresc să-i invit pe toţi să trăiască o zi universală de rugăciune şi post pentru Liban, vinerea viitoare, 4 septembrie. Eu am intenţia de a trimite un reprezentant al meu în acea zi în Liban pentru a însoţi populaţia: va merge secretarul de stat în numele meu, pentru a exprima apropierea şi solidaritatea mea. Să oferim rugăciunea noastră pentru tot Libanul şi pentru Beirut. Să fim aproape şi cu angajarea concretă a carităţii, ca în alte ocazii asemănătoare. Invit şi fraţii şi surorile din alte confesiuni şi tradiţii religioase să se asocieze la această iniţiativă în modalităţile pe care le vor considera mai oportune, însă toţi împreună.

Şi acum vă cer să încredinţăm Mariei, Stăpâna Noastră de Harissa, angoasele şi speranţele noastre. Ea să-i susţină pe cei care-i plâng pe cei dragi ai lor şi să reverse curaj în toţi cei care şi-au pierdut casele lor şi cu ele parte din viaţa lor. Să mijlocească la Domnul Isus, pentru ca Ţara Cedrilor să reînflorească şi să reverse parfumul trăirii împreună în toată regiunea Orientului Mijlociu.

Şi acum invit pe toţi, pe cât posibil, să ne ridicăm în picioare în tăcere şi să ne rugăm în tăcere pentru Liban.

Papa Francisc: Audienţa generală de miercuri,
2 septembrie 2020

Cateheze – „A vindeca lumea”: 
5. Solidaritatea şi virtutea credinţei

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Preluat de pe ercis.ro