Arhiva pentru septembrie 28th, 2020

O realitate pe care mulţi o ignoră intenţionat (Videomesaj)

„Un copil, un învăţător, o carte şi un pix pot schimba lumea”.

Pandemia ne-a arătat că
nu putem trăi unul fără celălalt
sau, mai rău,
unul împotriva celuilalt.

Pandemia ne cheamă
să luăm acest moment de încercare
ca un moment de alegere:
timpul de a alege
între ceea ce contează cu adevărat
şi ceea ce trece,
pentru a separa ceea ce este necesar
de ceea ce nu este.

Domnule preşedinte,

Pacea să fie cu voi!

Vă salut cordial, domnule preşedinte, şi toate delegaţiile care participă la această semnificativă a 75-a Adunare Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite. În special, adresez salutul meu secretarului general, dl. António Guterres, şefilor de stat şi de guvern participanţi şi tuturor celor care urmăresc dezbaterea generală.

Cea de-a şaptezeci şi cincea aniversare a ONU este o oportunitate de a reitera dorinţa Sfântului Scaun ca această Organizaţie să fie un adevărat semn şi instrument de unitate între state şi de slujire a întregii familii umane[1].

Lumea noastră este în prezent afectată de pandemia COVID-19, care a dus la pierderea multor vieţi. Această criză ne schimbă modul de viaţă, pune sub semnul întrebării sistemele noastre economice, de sănătate şi sociale şi expune fragilitatea noastră de creaturi.

De fapt, pandemia ne cheamă „să luăm acest moment de încercare ca un moment de alegere […]: timpul de a alege între ceea ce contează cu adevărat şi ceea ce trece, pentru a separa ceea ce este necesar de ceea ce nu este”[2]. Poate reprezenta o oportunitate reală pentru convertire, transformare, pentru a ne regândi modul de viaţă şi sistemele noastre economice şi sociale, care lărgesc diferenţa dintre bogaţi şi săraci, ca urmare a unei distribuiri nedrepte a resurselor. Însă poate fi şi o posibilitate pentru o „retragere defensivă” cu caracteristici individualiste şi elitiste.

Prin urmare, ne confruntăm cu alegerea între una dintre cele două căi posibile: una duce la consolidarea multilateralismului, expresie a unei coresponsabilităţi mondiale reînnoite, a unei solidarităţi bazate pe justiţie şi pe împlinirea păcii şi a unităţii familiei umane, proiect al lui Dumnezeu asupra lumii; cealaltă acordă preferinţă atitudinilor de autosuficienţă, naţionalism, protecţionism, individualism şi izolare, lăsând în afară pe cei mai săraci, pe cei mai vulnerabili, pe locuitorii din periferiile existenţiale. Şi cu siguranţă va fi în detrimentul întregii comunităţi, provocând autovătămare tuturor. Şi acest lucru nu ar trebui să prevaleze.

Pandemia a evidenţiat necesitatea urgentă de a promova sănătatea publică şi de a realiza dreptul tuturor la îngrijire medicală de bază[3]. Prin urmare, reînnoiesc apelul către responsabilii politici şi către sectorul privat de a lua măsurile adecvate pentru a asigura accesul la vaccinurile COVID-19 şi la tehnologiile esenţiale necesare pentru îngrijirea bolnavilor. Şi dacă trebuie să fie privilegiat cineva, acesta este cel mai sărac, cel mai vulnerabil, cel care este în mod normal discriminat pentru că nu are putere şi nici resurse economice.

Criza actuală ne-a demonstrat, de asemenea, că solidaritatea nu poate fi un cuvânt sau o promisiune goală. În plus, ne arată importanţa evitării tentaţiei de a ne depăşi limitele naturale. „Libertatea umană este capabilă să limiteze tehnica, să o orienteze şi să o pună în slujba unui alt tip de progres mai sănătos, mai uman, mai social, mai integral”[4]. De asemenea, ar trebui să ţinem cont de toate aceste aspecte în dezbaterile despre tema complexă a inteligenţei artificiale (IA).

Având în vedere acest lucru, mă gândesc şi la efectele asupra muncii, sector destabilizat de o piaţă a forţei de muncă condusă tot mai mult de incertitudine şi „robotizare” generalizată. Este deosebit de necesar să găsim noi forme de muncă apte să fie cu adevărat capabile să satisfacă potenţialul uman şi care să afirme în acelaşi timp demnitatea noastră. Pentru a garanta o muncă decentă trebuie schimbată paradigma economică dominantă care urmăreşte doar extinderea profiturilor companiilor. Oferirea de locuri de muncă mai multor persoane ar trebui să fie unul dintre obiectivele principale ale fiecărui angajator, unul dintre criteriile pentru succesul activităţii productive. Progresul tehnologic este util şi necesar atâta timp cât foloseşte pentru a face munca persoanelor mai demnă, mai sigură, mai puţin grea şi împovărătoare.

Şi toate acestea cer o schimbare de direcţie şi pentru aceasta avem deja resursele şi avem mijloacele culturale, tehnologice şi avem conştiinţa socială. Cu toate acestea, această schimbare are nevoie de un cadru etic mai puternic, capabil să depăşească „«cultura rebutului» atât de răspândită şi consolidată inconştient”[5].

La originea acestei culturi a rebutului există o mare lipsă de respect faţă de demnitatea umană, o promovare ideologică cu puncte de vedere reducţioniste asupra persoanei, o negare a universalităţii drepturilor sale fundamentale şi o dorinţă de putere absolută şi control absolut care domină societatea modernă de astăzi. Să o spunem pe nume: acesta este şi un atac împotriva umanităţii.

Într-adevăr, este dureros să vedem câte drepturi fundamentale continuă să fie încălcate fără a fi pedepsit. Lista acestor încălcări este foarte lungă şi ne aduce imaginea teribilă a unei umanităţi încălcate, rănite, lipsite de demnitate, de libertate şi de posibilitatea dezvoltării. În această imagine, şi credincioşii religioşi continuă să sufere tot felul de persecuţii, inclusiv genocidul din cauza credinţelor lor. De asemenea, în rândul credincioşilor religioşi, noi creştinii suntem victime: câţi suferă în întreaga lume, uneori obligaţi să fugă din ţinuturile ancestrale, izolaţi de istoria şi cultura lor bogată.

De asemenea, trebuie să recunoaştem că crizele umanitare au devenit status quo-ul, în care drepturile la viaţă, la libertate şi la securitate personală nu sunt garantate. Într-adevăr, conflictele din întreaga lume arată că utilizarea armelor explozive, în special în zonele populate, are un impact umanitar dramatic pe termen lung. În acest sens, armele convenţionale devin din ce în ce mai puţin „convenţionale” şi din ce în ce mai mult „arme de distrugere în masă”, distrugând oraşe, şcoli, spitale, situri religioase şi infrastructuri şi servicii de bază pentru populaţie.

În plus, mulţi sunt obligaţi să-şi părăsească casele. Refugiaţii, migranţii şi persoanele strămutate intern din ţările de origine, tranzit şi destinaţie suferă adesea abandonate, fără nicio ocazie de a-şi îmbunătăţi situaţia din viaţă sau cea a familiei lor. Mai rău, mii sunt interceptaţi pe mare şi întorşi cu forţa în lagărele de detenţie unde se confruntă cu torturi şi abuzuri. Multe sunt victime ale traficului de persoane, ale sclaviei sexuale sau ale muncii forţate, exploatate în munci degradante, fără un salariu just. Totuşi, ceea ce este intolerabil, este astăzi o realitate pe care mulţi o ignoră intenţionat!

Multele eforturi internaţionale importante pentru a răspunde acestor crize încep cu o mare promisiune, între ele cele două Pacte Mondiale privind Refugiaţii şi pentru Migraţie, dar multe nu au sprijinul politic necesar pentru a reuşi. Altele eşuează, deoarece statele individuale îşi evită responsabilităţile şi angajamentele. Cu toate acestea, criza actuală este o oportunitate: este o oportunitate pentru ONU, este o oportunitate de a genera o societate mai fraternă şi mai plină de compasiune.

Aceasta include reconsiderarea rolului instituţiilor economice şi financiare, cum ar fi cele de la Bretton-Woods, care trebuie să răspundă inegalităţii în creştere rapidă dintre super-bogaţi şi cei săraci permanent. Un model economic care promovează subsidiaritatea, susţine dezvoltarea economică la nivel local şi investeşte în educaţie şi infrastructură de care beneficiază comunităţile locale, va oferi bazele pentru însuşi succesul economic şi, în acelaşi timp, pentru reînnoirea comunităţii şi a naţiunii în general. Şi aici reînnoiesc chemarea mea astfel încât „având în vedere circumstanţele […] să fie înfruntate – de către toate ţările – marile necesităţi ale momentului, reducând, sau chiar iertând, datoria care apasă pe bugetele celor mai săraci”[6].

Comunitatea internaţională trebuie să lucreze din greu pentru a pune capăt nedreptăţilor economice. „Când organizaţiile de credit multilaterale consiliază diferite naţiuni, este important să se ţină seama de conceptele înalte de justiţie fiscală, de bugetele publice responsabile pentru îndatorarea lor şi, mai presus de toate, de promovarea efectivă şi de frunte a celor mai săraci din reţeaua socială”[7]. Avem responsabilitatea de a oferi asistenţă pentru dezvoltare naţiunilor sărăcite şi reducerea datoriilor naţiunilor foarte îndatorate[8].

„O nouă etică presupune faptul de a fi conştienţi de necesitatea ca toţi să se angajeze să lucreze împreună pentru a închide refugiile fiscale, a evita evaziunile şi reciclarea banilor care fură societatea, precum şi pentru a spune naţiunilor importanţa de a apăra dreptatea şi bunul comun mai presus de interesele firmelor şi multinaţionalelor mai puternice”[9]. Acesta este timpul potrivit pentru a reînnoi arhitectura financiară internaţională[10].

Domnule preşedinte,

Îmi amintesc ocazia pe care am avut-o acum cinci ani să mă adresez Adunării Generale la cea de-a 70-a aniversare a sa. Vizita mea a avut loc într-o perioadă de multilateralism cu adevărat dinamic, un moment promiţător şi de mare speranţă, imediat anterior adoptării Agendei 2030. Câteva luni mai târziu, a fost adoptat şi Acordul de la Paris privind schimbările climatice.

Cu toate acestea, trebuie să recunoaştem sincer că, deşi s-au făcut unele progrese, capacitatea limitată a comunităţii internaţionale de a-şi îndeplini promisiunile de acum cinci ani mă determină să reiterez faptul că „trebuie să evităm orice tentaţie de a cădea într-un nominalism declaraţionist cu efect liniştitor în conştiinţe. Trebuie să avem grijă ca instituţiile noastre să fie cu adevărat eficiente în lupta împotriva tuturor acestor flageluri”[11].

De asemenea, mă gândesc la situaţia periculoasă din Amazonia şi la populaţiile sale indigene. Acest lucru ne aminteşte că criza ambientală este indisolubil legată de o criză socială şi că îngrijirea mediului cere o abordare integrală pentru combaterea sărăciei şi combaterea excluziunii[12].

Este cu siguranţă un pas pozitiv că sensibilitatea ecologică integrală şi dorinţa de acţiune au crescut. „Nu trebuie să încărcăm generaţiile următoare cu problemele cauzate de cele anterioare. […] Trebuie să ne întrebăm serios dacă există – printre noi – voinţa politică […] de a atenua efectele negative ale schimbărilor climatice, precum şi de a ajuta cele mai sărace şi cele mai vulnerabile populaţii care sunt cele mai afectate”[13].

Sfântul Scaun îşi va juca în continuare rolul. Ca semn concret al îngrijirii casei noastre comune, a ratificat recent amendamentul Kigali la Protocolul de la Montreal[14].

Domnule preşedinte,

Nu putem să nu observăm consecinţele devastatoare ale crizei Covid-19 asupra copiilor, inclusiv a minorilor migranţi şi refugiaţi neînsoţiţi. Violenţa împotriva copiilor, inclusiv flagelul oribil al abuzului asupra copiilor şi al pornografiei, a crescut, de asemenea, în mod dramatic.

Mai mult, milioane de copii nu se pot întoarce la şcoală. În multe părţi ale lumii, această situaţie ameninţă creşterea muncii infantile, exploatarea, abuzul şi malnutriţia. Din păcate, ţările şi instituţiile internaţionale promovează şi avortul ca unul dintre aşa-numitele „servicii esenţiale” în răspunsul umanitar. Este trist să vedem cât de simplu şi convenabil a devenit, pentru unii, negarea existenţei vieţii ca soluţie la probleme care pot şi ar trebui rezolvate atât pentru mamă, cât şi pentru copilul nenăscut.

Prin urmare, implor autorităţile civile să acorde o atenţie specială copiilor cărora li se refuză drepturile şi demnitatea fundamentale, în special dreptul lor la viaţă şi la educaţie. Nu pot să nu-mi amintesc de apelul tinerei curajoase Malala Yousafzai, care în urmă cu cinci ani la Adunarea Generală ne-a reamintit că „un copil, un învăţător, o carte şi un pix pot schimba lumea”.

Primii educatori ai copilului sunt mama şi tatăl său, familia pe care Declaraţia Universală a Drepturilor Umane o descrie ca „elementul natural şi fundamental al societăţii”[15]. Prea des, familia este victima colonialismelor ideologice care o fac vulnerabilă şi ajung să provoace în mulţi dintre membrii săi, în special cei mai lipsiţi de apărare – copii şi vârstnici – un sentiment de dezrădăcinare şi orfani. Dezintegrarea familiei devine ecou în fragmentarea socială care împiedică angajamentul de a face faţă duşmanilor comuni. Este timpul să reevaluăm şi să ne angajăm din nou la obiectivele noastre.

Şi unul dintre aceste obiective este promovarea femeilor. Anul acesta marchează 25 de ani de la Conferinţa de la Beijing despre femeie. La toate nivelurile societăţii, femeile joacă un rol important, cu contribuţia lor unică, luând frâiele cu mare curaj în slujba binelui comun. Cu toate acestea, multe femei au rămas în urmă: victime ale sclaviei, traficului de persoane, violenţei, exploatării şi tratamentelor degradante. Faţă de ele şi faţă de cele care trăiesc separate de familiile lor, îmi exprim apropierea mea fraternă, reiterând în acelaşi timp o decizie şi un angajament mai mare în lupta împotriva acestor practici perverse care denigrează nu numai femeile, ci întreaga umanitate care, cu tăcerea sa şi lipsă de acţiune eficientă, devine complice.

Domnule preşedinte,

Trebuie să ne întrebăm dacă principalele ameninţări la adresa păcii şi securităţii, precum sărăcia, epidemiile şi terorismul, printre altele, pot fi înfruntate în mod eficient atunci când cursa armamentelor, inclusiv armele nucleare, continuă să irosească resurse preţioase care ar fi mai bine să fie utilizate în folosul dezvoltării integrale a popoarelor şi pentru a proteja mediul natural.

Este necesar să se rupă climatul de neîncredere existent. Asistăm la o eroziune a multilateralismului, care este şi mai gravă în lumina noilor forme de tehnologie militară[16], cum ar fi sistemele letale de arme autonome (LAWS), care modifică ireversibil natura războiului, separându-l şi mai mult de acţiunea umană.

Logicile perverse care atribuie posesiei de arme securitatea personală şi socială trebuie demontate. Astfel de logici folosesc doar la creşterea profiturilor industriei de război, alimentând un climat de neîncredere şi frică în rândul persoanelor şi al popoarelor.

Şi, în special, „descurajarea nucleară” încurajează un spirit de frică bazat pe ameninţarea anihilării reciproce, care ajunge să otrăvească relaţiile dintre popoare şi să împiedice dialogul[17]. De aceea este atât de important să susţinem principalele instrumente legale internaţionale de dezarmare nucleară, neproliferare şi interdicţie. Sfântul Scaun speră că viitoarea Conferinţă de Revizuire a Tratatului privind Neproliferarea Armelor Nucleare (TNP) va avea ca rezultat acţiuni concrete în conformitate cu intenţia noastră comună „de a realiza cât mai curând posibil încetarea cursei înarmărilor nucleare şi de a lua măsuri eficiente care vizează dezarmarea nucleară”[18].

Mai mult, lumea noastră în conflict are nevoie ca ONU să devină un atelier de lucru din ce în ce mai eficient pentru pace, ceea ce impune ca membrii Consiliului de Securitate, în special cei permanenţi, să acţioneze cu o mai mare unitate şi determinare. În acest sens, adoptarea recentă a încetării focului la nivel mondial în timpul crizei actuale este o măsură foarte nobilă, care cere bunăvoinţa tuturor pentru implementarea sa continuă. Şi reiterez, de asemenea, importanţa reducerii sancţiunilor internaţionale care fac dificilă pentru state să ofere sprijin adecvat populaţiilor lor.

Domnule preşedinte,

Nu ieşim din criză la fel: fie ieşim mai buni, fie ieşim mai răi. Prin urmare, în această conjunctură critică, datoria noastră este să regândim viitorul casei noastre comune şi al proiectului comun. Este o sarcină complexă, care cere onestitate şi coerenţă în dialog, pentru a îmbunătăţi multilateralismul şi cooperarea între state. Această criză subliniază în continuare limitele autosuficienţei noastre şi ale fragilităţii comune şi ne cere să clarificăm cum vrem să ieşim: mai buni sau mai răi. Pentru că repet, dintr-o criză nu ieşim la fel: ori ieşim mai buni ori ieşim mai răi.

Pandemia ne-a arătat că nu putem trăi unul fără celălalt sau, mai rău, unul împotriva celuilalt. Naţiunile Unite au fost create pentru a uni naţiunile, pentru a le apropia, ca o punte între popoare; să o folosim pentru a transforma provocarea cu care ne confruntăm într-o oportunitate de a construi împreună, încă o dată, viitorul pe care îl dorim.

Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi!

Mulţumesc, domnule preşedinte.

Papa Francisc: Videomesaj cu ocazia celei de-a 75-a Adunări Generale a Naţiunilor Unite (25 septembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note:

[1] Discurs la Adunarea Generală a ONU, 25 septembrie 2015, Benedict al XVI-lea, Discurs la Adunarea Generală a ONU, 18 aprilie 2008.

[2] Meditaţie în timpul momentului extraordinar de rugăciune în timp de epidemie, 27 martie 2020.

[3] Cf. Declaraţia Universală a Drepturilor Umane, art. 25.1.

[4] Scrisoarea enciclică Laudato si’, 112.

[5] Discurs la Adunarea Generală a ONU, 25 septembrie 2015.

[6] Mesaj Urbi et Orbi, 12 aprilie 2020.

[7] Discurs adresat participanţilor la Seminarul „Noi forme de solidaritate”, 5 februarie 2020.

[8] Cf. ibid.

[9] Ibid.

[10] Cf. ibid.

[11] Discurs la Adunarea Generală a ONU, 25 septembrie 2015.

[12] Cf. Scrisoarea enciclică Laudato si’, 139.

[13] Mesaj adresat participanţilor la cea de-a XXV-a perioade de sesiuni ale Conferinţei statelor parte din Convenţia Marco de la Naţiunile Unite despre Schimbarea Climatică, 1 decembrie 2019.

[14] Cf. Mesaj pentru a XXXI-a Reuniune a părţilor Protocolului de la Montreal, 7 noiembrie 2019.

[15] Declaraţia Universală a Drepturilor Umane, art. 16.3.

[16] Cf. Discurs despre armele nucleare, Parcul epicentrului bombei atomice, Nagasaki, 24 noiembrie 2019.

[17] Cf. ibid.

[18] Tratat despre Neproliferarea Armelor Nucleare, Preambul.

Da sau nu?

Iubiţi fraţi şi surori,

În ţara mea se spune: „Când e timp urât, faţă bună”. Cu această „faţă bună” vă spun: bună ziua.

Cu predica sa despre Împărăţia lui Dumnezeu, Isus se opune unei religiozităţi care nu implică viaţa umană, care nu interpelează conştiinţa şi responsabilitatea sa în faţa binelui şi a răului. Demonstrează asta şi cu parabola celor doi fii, care este propusă în Evanghelia lui Matei (cf. 21,28-32). La invitaţia tatălui de a merge să lucreze în vie, primul fiu răspunde în mod impulsiv „nu, nu merg”, însă după aceea îi pare rău şi merge; în schimb, al doilea fiu, care imediat răspunde „da, da, tată”, în realitate nu face asta, nu merge. Ascultarea nu constă în a spune „da” sau „nu”, ci întotdeauna în a acţiona, în a cultiva via, în a realiza Împărăţia lui Dumnezeu, în a face binele. Cu acest exemplu simplu, Isus vrea să depăşească o religie înţeleasă numai ca practică exterioară şi obişnuită, care nu are incidenţă asupra vieţii şi asupra atitudinilor persoanelor, o religiozitate superficială, numai „rituală”, în sensul urât al cuvântului.

Exponenţii acestei religiozităţi „de faţadă”, pe care Isus îi dezaprobă, erau în acel timp „arhiereii şi bătrânii poporului” (Mt 21,23) care, conform avertismentului Domnului, sunt depăşiţi în Împărăţia lui Dumnezeu de vameşi şi desfrânate (cf. v. 31). Isus le spune: „Ei, vameşii, adică păcătoşii, şi desfrânatele vă vor preceda în Împărăţia cerurilor”. Această afirmaţi nu trebuie să ne inducă să credem că fac bine cei care nu respectă poruncile lui Dumnezeu, cei care nu respectă morala, şi spun: „Şi ce dacă, cei care merg la biserică sunt mai răi decât noi!”. Nu, aceasta nu este învăţătura lui Isus. Isus nu-i indică pe vameşi şi pe desfrânate ca modele de viaţă, ci ca „privilegiaţi ai Harului”. Şi aş vrea să subliniez acest cuvânt „har”, harul, deoarece convertirea este întotdeauna un har. Un har pe care Dumnezeu îl oferă oricui se deschide şi se converteşte la El. De fapt, aceste persoane, ascultând predica sa, s-au căit şi şi-au schimbat viaţa. De exemplu, să ne gândim la Matei, care era un vameş, un trădător al patriei sale.

În Evanghelia de astăzi, cel care face o figură mai bună este primul frate, nu pentru că a spus „nu” tatălui său, ci pentru că după aceea „nu”-ul s-a transformat în „da”, i-a părut rău. Dumnezeu este răbdător cu fiecare dintre noi: nu încetează, nu renunţă după „nu”-ul nostru; ne lasă liberi chiar şi să ne îndepărtăm de El şi să greşim. A ne gândi la răbdarea lui Dumnezeu este minunat! Aşa cum Domnul ne aşteaptă întotdeauna; mereu alături de noi pentru a ne ajuta; El respectă libertatea noastră. Şi aşteaptă trepidând „da”-ul nostru, pentru a ne primi din nou în braţele sale paterne şi a ne umple de milostivirea sa fără margini. Credinţa în Dumnezeu cere să reînnoim în fiecare zi alegerea binelui faţă de rău, alegerea adevărului faţă de minciună, alegerea iubirii aproapelui faţă de egoism. Cel care se converteşte la această alegere, după ce a experimentat păcatul, va găsi primele locuri în Împărăţia cerurilor, unde există mai multă bucurie pentru un singur păcătos care se converteşte decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi (cf. Lc 15,7).

Însă convertirea, schimbarea inimii, este un proces, un proces care ne purifică de încrustările morale. Şi uneori este un proces dureros, pentru că nu există calea sfinţeniei fără vreo renunţare şi fără lupta spirituală. A lupta pentru bine, a lupta pentru a nu cădea în ispită, a face partea noastră atât cât putem, pentru a ajunge să trăim în pace şi în bucuria Fericirilor. Evanghelia de astăzi cheamă în cauză modul de a trăi viaţa creştină, care nu este formată din vise şi aspiraţii frumoase, ci din angajamente concrete, pentru a ne deschide mereu la voinţa lui Dumnezeu şi la iubirea faţă de fraţi. Însă asta, chiar şi cea mai mică angajare concretă, nu se poate face fără har. Convertirea este un har pe care trebuie să-l cerem mereu: „Doamne, dă-mi harul de a fi mai bun. Dă-mi harul de a fi un creştin bun”.

Maria Preasfântă să ne ajute să fim docili la acţiunea Duhului Sfânt. El este Cel care înmoaie împietrirea inimilor şi le dispune la căinţă, pentru a obţine viaţa şi mântuirea promise de Isus.

_______________

După Angelus

Iubiţi fraţi şi surori,

Au venit ştiri îngrijorătoare de ciocniri în zona Caucazului. Mă rog pentru pacea în Caucaz şi cer părţilor aflate în conflict să facă gesturi concrete de bunăvoinţă şi de fraternitate, care să poată duce la rezolvarea problemelor nu prin folosirea forţei şi a armelor, ci prin intermediul dialogului şi negocierii. Să ne rugăm împreună, în tăcere, pentru pacea în Caucaz.

Ieri, la Napoli, a fost proclamată fericită Maria Luigia a Preasfântului Sacrament, înainte de călugărie Maria Velotti, fondatoarea Congregaţiei Surorilor Franciscane Adoratoare ale Sfintei Cruci. Să aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru această nouă fericită, exemplu de contemplare a misterului Calvarului şi neobosită în exercitarea carităţii.

Biserica astăzi celebrează Ziua Mondială a Migrantului şi a Refugiatului. Salut refugiaţii şi migranţii prezenţi în piaţă în jurul monumentului intitulat „Îngeri fără să ştie” (cf. Evr 13,2), pe care l-am binecuvântat în urmă cu un an. Anul acesta am voit să dedic mesajul meu evacuaţilor interni, care sunt constrânşi să fugă, aşa cum i s-a întâmplat şi lui Isus şi familiei sale. „Asemenea lui Isus constrânşi să fugă”, şi evacuaţii, migranţii. Spre ei, în mod deosebit, şi celor care îi asistă se îndreaptă amintirea noastră şi rugăciunea noastră.

Astăzi este şi Ziua Mondială a Turismului. Pandemia a lovit dur acest sector, aşa de important pentru multe ţări. Adresez încurajarea mea celor care lucrează în turism, îndeosebi micilor firme familiale şi tinerilor. Doresc ca toţi să se poate ridica în curând din actualele dificultăţi.

Şi acum vă salut pe voi, dragi credincioşi romani şi pelerini din diferite părţi ale Italiei şi ale lumii. Sunt atâtea steaguri diferite! Un gând special faţă de femeile şi faţă de toate persoanele angajate în lupta împotriva tumorilor de sân. Domnul să susţină angajarea voastră! Şi salut pelerinii din Siena veniţi pe jos până la Roma.

Şi vouă tuturor vă urez o duminică frumoasă, o duminică în pace. Vă rog, nu uitaţi să vă rugaţi pentru mine. Poftă bună şi la revedere.

Papa Francisc: Angelus (27 septembrie 2020)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
preluat de pe ercis.ro