Nu este vorba de numere, este vorba de persoane!
Dacă le întâlnim vom ajunge să le cunoaştem.
Şi cunoscând istoriile lor vom reuşi să înţelegem.
Vom putea să înţelegem, de exemplu, că acea precaritate
pe care am experimentat-o cu suferinţă din cauza pandemiei
este un element constant al vieţii celor evacuaţi.

Asemenea lui Isus Cristos, constrânşi să fugă

A primi, a proteja, a promova şi a integra pe evacuaţii interni

La începutul acestui an, în discursul meu adresat membrilor Corpului Diplomatic acreditat la Sfântul Scaun, am enumerat printre provocările lumii contemporane drama evacuaţilor interni: „Conflictele şi urgenţele umanitare, agravate de tulburările climatice, măresc numărul de evacuaţi şi se repercutează asupra persoanelor care deja trăiesc în stare de sărăcie gravă. Multe din ţările lovite de aceste situaţii duc lipsă de structuri adecvate care să permită să se vină în întâmpinarea nevoilor celor care au fost evacuaţi” (9 ianuarie 2020).

Secţiunea Migranţi şi Refugiaţi din Dicasterul pentru Slujirea Dezvoltării Umane Integrale a publicat „Orientări pastorale despre evacuaţii interni” (Città del Vaticano, 5 mai 2020), un document care îşi propune să inspire şi să anime acţiunile pastorale ale Bisericii în acest domeniu deosebit.

Pentru aceste motive am decis să dedic acest mesaj dramei evacuaţilor interni, o dramă adesea invizibilă, pe care criza mondială cauzată de pandemia COVID-19 a exasperat-o. De fapt, această criză, prin vehemenţa, gravitatea şi extinderea sa geografică, a redimensionat atâtea alte urgenţe umanitare care chinuiesc milioane de persoane, izolând iniţiative şi ajutoare internaţionale, esenţiale şi urgente pentru a salva vieţi umane, la capătul agendelor politicilor naţionale. Însă „acesta nu este timpul uitării. Criza pe care o înfruntăm să nu ne facă să uităm atâtea alte urgenţe care aduc cu sine pătimirile multor persoane” (Mesaj Urbi et Orbi, 12 aprilie 2020).

În lumina evenimentelor tragice care au marcat anul 2020, extind acest mesaj, dedicat evacuaţilor interni, la toţi cei care au ajuns să trăiască şi încă trăiesc experienţe de precaritate, de abandonare, de marginalizare şi de refuz din cauza lui COVID-19.

Aş vrea să pornesc de la icoana care l-a inspirat pe papa Pius al XII-lea în redactarea constituţiei apostolice Exsul Familia (1 august 1952). În fuga în Egipt copilul Isus experimentează, împreună cu părinţii săi, condiţia tragică de evacuat şi refugiat „marcată de frică, nesiguranţă, necazuri (cf. Mt 2,13-15.19-23). Din păcate, în zilele noastre, milioane de familii pot să se recunoască în această realitate tristă. Aproape în fiecare zi televiziunea şi ziarele dau ştiri despre exilaţi care fug de foamete, de război, de alte pericole grave, în căutarea siguranţei şi a unei vieţi demne pentru ei şi pentru familiile lor” (Angelus, 29 decembrie 2013). În fiecare dintre ei este prezent Isus, constrâns, ca în timpurile lui Irod, să fugă pentru a se salva. Pe feţele lor suntem chemaţi să recunoaştem faţa lui Cristos înfometat, însetat, gol, bolnav, străin şi închis care ne interpelează (cf. Mt 25,31-46). Dacă-l recunoaştem, noi vom fi cei care-i vom mulţumi pentru că l-am putut întâlni, iubi şi sluji.

Persoanele evacuate ne oferă această oportunitate de întâlnire cu Domnul, „chiar dacă ochii noştri cu greu îl recunosc: cu hainele rupte, cu picioarele murdare, cu faţa deformată, trupul rănit, incapabil să vorbească limba noastră” (Omilia, 15 februarie 2019). Este vorba de o provocare pastorală la care suntem chemaţi să răspundem cu cele patru verbe pe care le-am indicat în mesajul tot pentru această zi în 2018: a primi, a proteja, a promova şi a integra. La ele aş vrea să adaug acum şase perechi de verbe care corespund la acţiuni foarte concrete, legate între ele într-o relaţie de cauză-efect.

Trebuie să cunoaştem pentru ca să înţelegem. Cunoaşterea este un pas necesar spre înţelegerea celuilalt. Asta învaţă Isus însuşi în episodul despre discipolii din Emaus: „Pe când vorbeau şi se întrebau, Isus însuşi, apropiindu-se, mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ţinuţi să nu-l recunoască” (Lc 24,15-16). Când se vorbeşte despre migranţi şi despre evacuaţi, prea des se opresc la numere. Dar nu este vorba de numere, este vorba de persoane! Dacă le întâlnim vom ajunge să le cunoaştem. Şi cunoscând istoriile lor vom reuşi să înţelegem. Vom putea să înţelegem, de exemplu, că acea precaritate pe care am experimentat-o cu suferinţă din cauza pandemiei este un element constant al vieţii celor evacuaţi.

Este necesar să devenim aproapele pentru ca să slujim. Pare sigur, însă adesea nu este aşa. „Dar un samaritean care călătorea a venit lângă el şi, văzându-l, i s-a făcut milă. Apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând untdelemn şi vin. Apoi, urcându-l pe animalul său de povară şi ducându-l la un han, i-a purtat de grijă” (Lc 10,33-34). Fricile şi prejudecăţile – atâtea prejudecăţi – ne fac să menţinem distanţele de alţii şi adesea ne împiedică „să devenim aproapele” lor şi să-i slujim cu iubire. A ne apropia de aproapele înseamnă adesea a fi dispuşi să riscăm, aşa cum ne-au învăţat atâţia medici şi asistenţi medicali în ultimele luni. Această apropiere pentru a sluji merge dincolo de simplul simţ al datoriei; exemplul cel mai mare ni l-a lăsat Isus când a spălat picioarele discipolilor săi: s-a despuiat, s-a îngenuncheat şi şi-a murdărit mâinile (cf. In 13,1-15).

Pentru ca să ne reconciliem trebuie să ascultăm. Ne învaţă asta însuşi Dumnezeu, care, trimiţându-l pe Fiul său în lume, a voit să asculte geamătul omenirii cu urechi umane: „Într-adevăr, atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unicul născut, […] ca lumea să fie mântuită prin el” (In 3,16-17). Iubirea, aceea care reconciliază şi mântuieşte, începe cu ascultarea. În lumea de astăzi se înmulţesc mesajele, însă se pierde aptitudinea de a asculta. Însă numai printr-o ascultare umilă şi atentă putem ajunge să ne reconciliem cu adevărat. În timpul anului 2020, timp de multe săptămâni tăcerea a domnit pe străzile noastre. O tăcere dramatică şi neliniştitoare, care ne-a oferit însă ocazia de a asculta strigătului celui care este mai vulnerabil, al evacuaţilor şi al planetei noastre grav bolnave. Şi, ascultând, avem oportunitatea de a ne reconcilia cu aproapele, cu atâţia rebutaţi, cu noi înşine şi cu Dumnezeu, care nu încetează niciodată să ne ofere milostivirea sa.

Pentru ca să creştem este necesar să împărtăşim. Prima comunitate creştină a avut în împărtăşire unul din elementele sale fundamentale: „Mulţimea celor care au crezut era o singură inimă şi un singur suflet. Nici unul dintre ei nu spunea că ceea ce are este al său, ci toate le aveau în comun” (Fap 4,32). Dumnezeu n-a voit ca resursele planetei noastre să fie în folosul numai al câtorva. Nu, asta n-a voit Domnul! Trebuie să învăţăm să împărtăşim pentru a creşte împreună, fără a lăsa în afară pe nimeni. Pandemia ne-a amintit că toţi suntem în aceeaşi barcă. A ajunge să avem împreună preocupări şi temeri comune ne-a demonstrat încă o dată că nimeni nu se mântuieşte singur. Pentru a creşte cu adevărat, trebuie să creştem împreună, împărtăşind ceea ce avem, ca acel băiat care i-a oferit lui Isus cinci pâini de orz şi doi peşti… Şi au ajuns pentru cinci mii de persoane (cf. In 6,1-15)!

Trebuie să implicăm pentru ca să promovăm. De fapt, aşa a făcut Isus cu femeia samariteană (cf. In4,1-30). Domnul se apropie, o ascultă, vorbeşte inimii sale, pentru a o conduce după aceea la adevăr şi a o transforma în vestitoare a veştii bune: „Veniţi şi vedeţi omul care mi-a spus tot ce am făcut! Oare acesta este Cristos?” (v. 29). Uneori, elanul de a-i sluji pe ceilalţi ne împiedică să vedem bogăţiile lor. Dacă vrem cu adevărat să promovăm persoanele cărora le oferim asistenţă, trebuie să le implicăm şi să le facem protagoniste ale propriei răscumpărări. Pandemia ne-a amintit cât este de esenţială coresponsabilitatea şi că numai cu contribuţia tuturor – şi a categoriilor adesea subevaluate – este posibil să se înfrunte criza. Trebuie „să găsim curajul de a deschide spaţii unde toţi să se poată simţi chemaţi să permită noi forme de ospitalitate, de fraternitate şi de solidaritate” (Meditaţie în piaţa „Sfântul Petru”, 27 martie 2020).

Este necesar să colaborăm pentru ca să construim. Asta e ceea ce recomandă apostolul Paul comunităţii din Corint: „Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Isus Cristos, să fiţi toţi în armonie şi să nu fie între voi dezordini, ca să fiţi desăvârşiţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi simţire” (1Cor 1,10). A construi împărăţia lui Dumnezeu este o angajare comună pentru toţi creştinii şi pentru aceasta este necesar ca să învăţăm să colaborăm, fără să ne lăsăm tentaţi de gelozii, discordii şi dezbinări. Şi în contextul actual trebuie reafirmat: „Acesta nu este timpul egoismelor, pentru că provocarea pe care o înfruntăm ne uneşte pe toţi şi nu face diferenţă de persoane” (Mesaj Urbi et Orbi, 12 aprilie 2020). Pentru a proteja casa comună şi a o face să se asemene tot mai mult cu proiectul original al lui Dumnezeu, trebuie să ne angajăm să garantăm cooperarea internaţională, solidaritatea globală şi angajarea locală, fără a lăsa în afară pe nimeni.

Aş vrea să închei cu o rugăciune sugerată de exemplul sfântului Iosif, îndeosebi când a fost constrâns să fugă în Egipt pentru a-l salva pe Prunc.

Tată, tu ai încredinţat sfântului Iosif ceea ce aveai mai preţios: pe Pruncul Isus şi pe mama sa, pentru a-i proteja de pericole şi de ameninţările celor răi.

Dă-ne şi nouă să experimentăm protecţia sa şi ajutorul său! El, care a simţit suferinţa celui care fuge din cauza urii celor puternici, fă ca să poată întări şi proteja pe toţi acei fraţi şi acele surori care, forţaţi de războaie, de sărăcie şi de necesităţi, părăsesc casa lor şi ţara lor pentru a porni la drum ca refugiaţi spre locuri mai sigure!

Ajută-i, prin mijlocirea sa, să aibă forţa de a merge înainte, întărirea în tristeţe, curajul în încercare!

Dăruieşte celui care îi primeşte un pic din duioşia acestui tată drept şi înţelept, care l-a iubit pe Isus ca pe un adevărat fiu şi a sprijinit-o pe Maria de-a lungul drumului!

El, care câştiga pâinea cu munca mâinilor sale, să se îngrijească de cei cărora viaţa le-a luat totul şi să le dea demnitatea unui loc de muncă şi seninătatea unei case!

Îţi cerem asta prin Isus Cristos, Fiul tău, pe care sfântul Iosif l-a salvat fugind în Egipt, şi prin mijlocirea Fecioarei Maria, pe care el a iubit-o ca soţ fidel după voinţa ta. Amin.

Roma, Sfântul Ioan din Lateran, 13 mai 2020, Comemorarea Sfintei Fecioare Maria de la Fatima

Mesaj pentru a 106-a Zi Mondială a Migrantului şi Refugiatului, zi ce va fi celebrată la 27 septembrie 2020

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu