Isus Cristos vrea să trăim ca fii,
asemenea lui,
nu ca meseriași!
Să nu cumva să negăm cuiva posibilitatea de a se converti
și de a ajunge în împărăția cerului!
Să nu-l disprețuim niciodată
pe cel care încă nu s-a convertit!

Societatea de astăzi a permis dezvoltarea unei „afecțiuni” pe care o putem numi „meserie”. Trăim înconjurați de oameni afectați de sindromul meseriașilor! Există creștini de meserie, intelectuali de meserie, politicieni de meserie, preoți de meserie, jurnaliști de meserie, studenți de meserie, ba chiar și fii de meserie sau părinți de meserie. Nu cumva suferim și noi de această „boală”?

Acești „meseriași” –  chiar și atunci când par că își îndeplinesc bine rolul, că își fac bine meseria, treaba! – nu fac nimic dintr-o convingere lăuntrică, dintr-o motivație înrădăcinată într-o inimă pură, într-o atitudine sau în sentimente pure (Fil2,5). „Meseria” lor de creștin, intelectual, preot, jurnalist, politician, fiu, părinte etc. este doar o conjunctură, o oportunitate. Sunt gata oricând să nu mai practice această meserie și să se apuce de o alta mai tihnită. Asta dacă se ivește ocazia! Sau pur și simplu să nu mai facă nimic. Aceasta pentru că nu au niciun motiv să facă ceva. Cu atât mai puțin să facă bine ceva sau să facă ceva bun. Ei doar își fac meseria de moment, eventual contracost: nu neapărat pentru bani, ci pentru bunăstare, pentru tihnă trupească și „sufletească”(mintală?!). De aici și contradicțiile care apar între cuvintele și faptele lor, între statutul și faptele lor – exact ca în Evanghelia de azi: una spun și alta fac! Trăiesc o contradicție continuă între gesturile aceleași zile, aceleași ocupații, aceleași vieți. 

Indiferent ce faci în această viață acum, indiferent cu ce te ocupi astăzi, dacă nu pui în faptele tale din ceea ce ești înlăuntrul ființei tale – chipul și asemănarea lui Dumnezeu! – și din ceea ce iubești, rămâi doar un meseriaș, un amator, un oportunist. Împărăția Cerului va fi pentru tine doar atunci când începi să vezi în jurul tău frați, iar pe tine să începi să te consideri fiu, slujitor smerit: adică să trăiești ca un fiu! Aceasta este începutul convertirii, acesta este pasul de la a fi meseriaș la a fi fiu. Acesta este pasul pe care în istorie l-au făcut mulți „vameși” și multe „desfrânate” și pentru aceasta vor intra înaintea noastră în Împărăția cerurilor. 

1. Șansa convertirii: 

Lui Cristos îi plac oamenii care se convertesc, oamenii care atunci când zăresc lumina, aleargă spre ea, ies din întuneric, oameni care nu zădărnicesc sacrificiul său, crucea sa. Așa cum ne-a spus Isus, Dumnezeu se bucură enorm pentru fiecare om care se convertește: „va fi mai mare bucurie în cer pentru un păcătos care se convertește decât pentru nouăzeci și nouă de drepți care nu au nevoie de convertire (Lc 15,7).

Pentru aceasta el acordă tuturor șansa convertirii. Cu răbdare! Cu multă răbdare așteaptă. Te așteaptă! Ne așteaptă! Astăzi! Cum ne amintește sfântul Petru: „Domnul nu întârzie împlinirea promisiunii, după cum consideră unii întârzierea, ci el este îndelung răbdător față de voi, întrucât nu vrea să se piardă cineva, ci ca toți să ajungă la convertire” (2Pt 3,9). Cât de arzătoare este în „inima” Preasfintei Treimi această dorință: ca toți să ajungă la mântuire! Iubirea față de noi alimentează răbdarea sa. Ce tablou minunat: un Dumnezeu veșnic așteaptă răbdător convertirea muritorilor, a celor care sunt ca „iarba care trece”! Este imaginea acelor părinți cu părul albit de trecerea timpului care așteaptă plini de dor, de iubire, de răbdare, de speranță întoarcerea copiilor acasă de prin țări străine… Este imaginea Tatălui milostiv care zi și noapte scrutează depărtările în speranța că fiul risipitor, fiul cel mai mic, fiul său se va întoarce. Ce minunat este că Dumnezeu nu renunță la noi, că nu renunță să spere și să aștepte convertirea noastră! Să ne venim în fire (asemenea fiului Risipitor: Lc 15,17) și să alergăm spre brațele Tatălui, spre iubirea sa milostivă. Să ne convertim și vom trăi! 

Din sfânta Evanghelie – icoană fidelă a iubirii lui Dumnezeu față de om – știm că Domnul acordă tuturor ȘANSA CONVERTIRII! Ceea ce Vechiul Testament a pregătit – „pentru că a văzut şi s-a întors de la răutatea pe care a comis-o, el va trăi şi nu va muri”, cum citim în prima lectură din această duminică (Ez 18,25-28), Isus Cristos a desăvârșit: „Eu sunt pâinea vieţii. Celui care vine la mine nu-i va mai fi foame şi celui care crede în mine nu-i va mai fi sete niciodată. Dar eu v-am spus: «M-aţi văzut şi nu credeţi». Tot ce-mi dă Tatăl va veni la mine, iar pe cel care vine la mine nu-l voi da afară, căci m‑am coborât din cer nu ca să fac voinţa mea, ci voinţa celui care m‑a trimis; şi aceasta este voinţa celui care m-a trimis: să nu se piardă nimeni dintre cei pe care mi i-a dat de la el, ci să-i învii în ziua de pe urmă. Pentru că aceasta este voinţa Tatălui meu: oricine îl vede pe Fiul şi crede în el să aibă viaţa veşnică. Iar eu îl voi învia în ziua de pe urmă” (In 6,35-40).

Însă Evanghelia și învățătura Bisericii rămân fidele Adevărului și le repetă „meseriașilor” care refuză convertirea: „Adevăr vă spun că vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră în împărăția lui Dumnezeu”… Ce cuvânt dur, dar plin de adevăr! 

Acest cuvânt al lui Isus, conține nu doar amărăciunea celor care refuză convertirea, celor cu inima împietrită, ci și dulceața celor care speră convertirea. În timp ce „intelectualii și spiritualii de meserie” refuză să asculte cuvântul și să se convertească, „vameșii și prostituatele” devin simbolul celor care speră milostivirea Domului, celor care speră să audă într-o zi cuvintele lui Isus: „Femeie, unde sunt ei? Nu te-a condamnat nimeni?”. Și să poată răspunde împreună cu femeia prinsă în adulter: „Nimeni, Doamne”. Ca apoi Isus să le spună cuvintele mângâierii cerești: „Nici eu nu te condamn; mergi, de acum să nu mai păcătuiești!” (In 8,10-11)”.

Ce lecție: să nu cumva să negi cuiva posibilitatea de a se converti și de a ajunge în împărăția cerului! Dacă te-ai convertit, ferice de tine. Continuă să faci pocăință și păstrează cu sfințenie în inima ta cuvintele Scripturii: „Cine stă în picioare să aibă grijă să nu cadă” (1Cor 10,12). Să nu-l disprețuiești niciodată pe cel care încă nu s-a convertit! Să nu râzi niciodată de el! Niciodată! Nu știi bătăliile din inima sa, nu știi suferința și rănile pe care le provoacă păcatul, viciu, Diavolul în inima și în casa lui. Roagă-te pentru el și mare va fi răsplata ta în ceruri și liniștea ta pe pământ. Ajută-l: câștigă-l pentru Dumnezeu și mare va fi răsplata ta în ceruri și pe pământ. 

Chiar dacă știm că cine nu-și dorește să se schimbe nu va fi niciodată atent la ceea ce i se propune pentru a-și îmbunătății viața, să nu ne descurajăm. Să ne întipărim în inimă cuvântul Domnului: 

„Fiul omului, te-am pus străjer pentru casa lui Israél. Ascultă cuvântul din gura mea și atenționează-i din partea mea! Când eu îi voi spune celui nelegiuit: «Vei muri», iar tu nu-l vei atenționa și nu vei vorbi ca să-l atenționezi cu privire la calea lui cea nelegiuită ca să trăiască, el, cel nelegiuit, va muri din cauza nelegiuirii sale, iar eu voi cere cont pentru sângele lui de la tine. Dar dacă tu îl vei atenționa pe cel nelegiuit, iar el nu se va întoarce de la nelegiuirea lui și de la calea lui cea nelegiuită, el va muri din cauza nelegiuirii sale, dar tu îți vei salva sufletul. Dacă un drept se abate de la dreptatea lui și va face nedreptate, eu voi pune o capcană înaintea lui și el va muri, căci tu nu l-ai atenționat cu privire la păcatul lui: va muri și nu se va mai aminti dreptatea pe care a făcut-o, iar eu voi cere cont pentru sângele lui de la tine. Dar dacă tu îl vei atenționa pe cel drept să nu păcătuiască și el, cel drept, nu va păcătui, va trăi pentru că s-a lăsat atenționat, iar tu îți vei salva sufletul” (Ez 3,17-21).

2. EXEMPLUL CELOR TREI FII ȘI SMERENIA

Este mai ușor să luptăm pentru convertirea celuilalt – să ne rugăm pentru el, să-i atragem atenția „creștinește și frățește” etc. – dacă plecăm de la un principiu fundamental al vieții de credință: „Fiecare să-l considere pe celălalt mai presus de sine” (Fil 2,3). Oare cum ar arăta o lume în care am trăi după acest principiu? Cum ar arăta o comunitate? Cum ar arăta familia noastră? Ce atmosferă ar fi la serviciu dacă i-am considera mereu pe ceilalți mai buni, mai iscusiți decât noi? Câtă pace ar fi în jurul nostru! Cât de „ademenitoare” ar deveni invitația la convertire dacă am întrupa în viața noastră, în gesturi și cuvinte, smerenia!

Dumnezeu nu ne cere niciodată ceva ce este imposibil condiției noastre umane. Putem trăi smerenia după exemplul lui Cristos și al sfinților. Trebuie să cerem acest har! Trebuie să privim la Cristos care s-a smerit, trebuie să avem aceeași atitudine care era în Isus Cristos!

Să privim la sfânta Evanghelie. Câți fii sunt prezenți în fragmentul din sfânta Evanghelie din această duminică? Unul, doi sau trei? La prima vedere par doi. Însă putem spune că în fragmentul evanghelic de astăzi nu sunt doi, ci același fiu în două etape ale vieții: e un singur fiu care se convertește. Suntem noi cei care am spus de atâtea ori „Da, Doamne, merg, fac, mă dăruiesc ție etc.”, dar nu am făcut. Până când harul ne-a atins și atunci „ne-a părut rău” că i-am spus „Nu!” lui Dumnezeu prin faptele noastre, și am început să facem voința sa în tot ceea ce înseamnă viața noastră. Adică, ne-am convertit! Am început să trăim ceea ce suntem: creștini, fii ai lui Dumnezeu. Am renunțat să mai fim „fii de meserie”, „creștini de duminică”, și am devenit creștini de fiecare clipă, am devenit discipoli, ucenici, prieteni (In 15,15). 

Sau, în loc de un fiu sau doi, putem descoperi trei fii. Sfântul Părinte papa Benedict al XVI-lea spunea într-una din predicile sale: În Evanghelia din această duminică – am văzut – se vorbește despre doi fii, în spatele cărora se află însă, în mod misterios, un al treilea. Primul fiu spune da, dar nu face ceea ce i-a fost poruncit. Al doilea fiu spune nu, dar după aceea împlinește voinţa tatălui. Al treilea fiu spune „da” şi face şi ceea ce îi este poruncit. Acest al treilea fiu este Fiul unul născut al lui Dumnezeu, Isus Cristos, care ne-a adunat pe toţi aici. Isus, intrând în lume, a spus: „Iată, vin […] ca să fac voinţa ta, Dumnezeule” (Evr10,7). Acest „da” El nu numai că l-a rostit, ci l-a împlinit şi l-a îndurat până în moarte. În imnul cristologic din lectura a doua se spune: „El fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a despuiat de sine luând firea sclavului, devenind asemenea oamenilor, iar, după felul lui de a fi, a fost socotit ca un om. S-a umilit pe sine, făcându-se ascultător până la moarte, şi încă moartea pe cruce” (Fil 2,6-8). În umilinţă şi ascultare, Isus a împlinit voinţa Tatălui, a murit pe cruce pentru fraţii săi şi pentru surorile sale – pentru noi – şi ne-a răscumpărat de mândria şi încăpăţânarea noastră. Să-i mulţumim pentru jertfa sa, să ne plecăm genunchiul în faţa Numelui său şi să proclamăm împreună cu discipolii din prima generaţie: „Isus Cristos este Domn, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl” (Fil 2,10).

Viaţa creştină trebuie să se măsoare încontinuu după Cristos: „Să aveţi în voi acea atitudine care este în Cristos Isus” (Fil 2,5), scrie sfântul Paul în introducerea la imnul cristologic. Şi câteva versete mai înainte el deja ne îndeamnă: „Deci dacă este o încurajare în Cristos, dacă este o stimulare a iubirii, dacă este o comuniune în duh, dacă este o simţire şi îndurare, faceţi-mi bucuria deplină: să gândiţi la fel, să aveţi aceeaşi iubire, aceeaşi simţire, un singur cuget” (Fil 2,1-2). Aşa cum Cristos era unit totalmente cu Tatăl şi ascultător faţă de El, tot aşa discipolii săi trebuie să asculte de Dumnezeu şi să aibă una şi aceeaşi simţire între ei (Freiburg im Breisgau, 25 septembrie 2011).

3. ACEASTĂ ȘANSĂ, ACEASTĂ CHEMARE LA CONVERTIRE ESTE PENTRU ASTĂZI ȘI ESTE PENTRU NOI, PENTRU TOȚI!

Să nu avem despre noi idei prea înalte. Să nu ne amăgim că suntem unul sau altul dintre apostoli, dintre sfinți sau vreunul dintre fiii din Evanghelie și că avem un dialog cu Tatăl, că vorbim cu el. De multe ori, din păcate, din toate persoanele care apar în fragmentul evanghelic de astăzi, noi suntem „arhiereii și bătrânii poporului”, noi suntem neconvertiții, surzi și orbi la chemarea Domnului. Tocmai de aceea, parabola aceasta este pe noi, ca să auzim și să ne pocăim, să ne convertim, să trecem de la „NU vreau să fac voința ta, Dumnezeule” la „Da, vreau să fac voința ta! Facă-se voia ta precum în cer așa și pe pământ și în inima mea”. 

Chemarea la convertire este în primul rând pentru noi. Și este pentru astăzi. Nu pentru mâine, nu pentru un viitor despre care nu știm nimic și asupra căruia nu avem nicio putere. Începem acum, astăzi și muncim zi de zi la mântuirea noastră cu teamă și cutremur (Fil 2,12). Drumul convertirii se „termină” atunci când Dumnezeu te privește ca pe unul de a-l său, când își revarsă în ființa ta tot harul și o înflăcărează în așa fel încât să-l poți iubi „din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Lc 10,27)! Până atunci, încă mai luptăm, conștienți de slăbiciunile noastre de zi cu zi.

Speranța noastră este ca prin harul său să conștientizăm astăzi condiția noastră și să ne numărăm printre „vameșii și desfrânatele” care, căindu-se și apropiindu-se de Lumina cea veșnic vie, vor ajunge în cer. 

Să fie aceasta rugăciunea noastră:

Doamne, tu singur ești bun și drept; tu singur îi ajuți pe sărmanii păcătoși să se întoarcă la tine; tu, Doamne, îi înveți pe cei smeriți căile tale. Te rugăm, pentru iubirea ta nesfârșită, adu-ți aminte de noi și fii milostiv cu noi, slujitorii tăi păcătoși. Cu smerenie te rugăm: iartă rătăcirile slujitorilor tăi, nu-ți adu aminte de păcatele tinereții noastre și șterge toate nelegiuirile noastre. Dăruiește-ne harul să cunoaștem căile tale, să învățăm cărările tale și sprijiniți de tine să umblăm în adevăr și lumină. Călăuzește-ne, Doamne, căci tu singur ești Dumnezeul mântuirii noastre (Ps 25). Amin!