Între prigoana lumii și mângâierile lui Dumnezeu

De Paxlaur19/05/2016 ( 7 )

religious-persecution «Biserica „își continuă peregrinarea între prigoana lumii și mângâierile lui Dumnezeu”, (52) vestind crucea și moartea Domnului până când va veni (cf. 1 Cor 11, 26)». (53) «După cum poporul lui Israel după trup, peregrinând prin pustie, este deja numit Biserica lui Dumnezeu (cf. 2 Esd 13, 1; Num 20, 4; Dt 23, 1 și urm.), tot astfel noul Israel… este numit Biserica lui Cristos (cf. Mt 16, 18), întrucât acesta și-a dobândit-o cu sângele său (cf. Fapte 20, 28), a umplut-o cu Duhul său și a înzestrat-o cu mijloace potrivite pentru a o uni în mod vizibil și social. Dumnezeu a chemat laolaltă pe toți aceia care prin credință privesc spre Isus, Înfăptuitorul mântuirii și Principiul unității și al păcii, și a constituit Biserica spre a fi pentru toți și pentru fiecare sacramentul vizibil al acestei unități mântuitoare». (54)

Conciliul Vatican II vorbește despre Biserica aflată în peregrinare, stabilind o analogie cu Israelul Vechiului Legământ în peregrinarea lui prin pustie. Peregrinarea îmbracă și un caracter exterior: vizibil în timpul și spațiul în care se petrece în istorie. Într-adevăr, Biserica, «trebuind să se răspândească pretutindeni, intră în istoria oamenilor, dar depășește totodată timpurile și frontierele popoarelor». (55) Însă caracterulesențial al acestei peregrinări este lăuntric: este vorba de o peregrinare în credință, «prin puterea Domnului înviat», (56) de o peregrinare în Duhul Sfânt, dăruit Bisericii ca Susținător nevăzut (Parakletos) (cf. In 14, 26; 15, 26; 16, 7). «Înaintând prin încercări și suferințe, Biserica este susținută de puterea harului divin pe care i l-a făgăduit Domnul pentru ca,… sub acțiunea Duhului Sfânt, să se reînnoiască fără încetare până ce, prin Cruce, va ajunge la lumina cea neînserată». (57)

În această peregrinare a Bisericii prin spațiu și timp și, mai mult, prin istoria sufletelor, Maria este prezentă ca aceea care este «fericită pentru că a crezut», aceea care a înaintat în peregrinarea credinței, participând ca nici o altă făptură la misterul lui Cristos. Conciliul mai spune că «Maria, intrată intim în istoria mântuirii, unește într-un fel în sine și reflectă cele mai înalte date ale credinței». (58) Între toți credincioșii, ea este ca o «oglindă» în care se reflectă, în modul cel mai profund și mai limpede, «faptele mărețe ale Domnului» (Fapte 2, 11).

Ioan Paul al II-lea, Redemptoris Mater, nr. 25
(Enciclică despre Preacurata Fecioară Maria
în viața Bisericii peregrine, 25 martie 1987)

Vezi si: