Alegerea de viață făcută de către om devine definitivă odată cu moartea…


Alegerea de viață făcută de către om devine definitivă odată cu moartea – această viața a lui se află în fața Judecătorului. Alegerea sa, care în decursul întregii vieți a luat formă, poate avea caracteristici diferite. Pot să existe persoane care au distrus total în ele însele dorința adevărului și disponibilitatea la iubire. Persoane în care totul a devenit minciună; persoane care au trăit pentru ură și au călcat în picioare în ele însele iubirea. Aceasta este o perspectivă teribilă, dar câteva figuri din însăși istoria noastră lasă să discernem în mod înspăimântător profiluri de acest gen. În asemenea indivizi nu ar mai fi nimic remediabil și distrugerea binelui ar fi irevocabil: aceasta se arată cu cuvântul iad[37]. Pe de altă parte, pot să existe persoane foarte curate, care s-au lăsat pătrunse în întregime de Dumnezeu și prin urmare sunt total deschise aproapelui – persoane, a căror ființă întreagă o orientează deja încă de acum comuniunea cu Dumnezeu și a căror îndreptare spre Dumnezeu conduce numai la împlinire ceea ce ei sunt de acum[38].

Totuși, conform experiențelor noastre, nici unul nici celălalt nu este cazul normal al existenței umane. În marea parte a oamenilor – așa putem presupune – rămâne prezent în locul cel mai adânc al esenței lor o ultimă deschidere interioară pentru adevăr, pentru iubire, pentru Dumnezeu. În alegerile concrete de viață, ea este acoperită de compromisuri mereu noi cu răul – multă murdărie acoperă curăția, după care, totuși, a rămas setea și care, cu toate acestea, iese mereu din nou la suprafață din toată josnicia și rămâne prezentă în suflet. Ce se întâmplă cu asemenea indivizi atunci când se prezintă în fața Judecătorului? Toate lucrurile murdare pe care le-au adunat în viața lor vor deveni oare dintr-o dată irelevante? Sau ce altceva se va întâmpla? Sfântul Paul, în Prima Scrisoare către Corinteni, ne dă o idee despre impactul diferit al judecății lui Dumnezeu asupra omului în funcție de condițiile sale. Face aceasta cu imagini care vor într-un fel să exprime invizibilul, fără ca noi să putem transforma aceste imagini în concepte – pur și simplu pentru că nu putem să aruncăm privirea în lumea de dincolo de moarte, nici nu avem vreo experiență a ei. Paul spune despre existența creștină înainte de toate că ea este construită pe o temelie comună: Isus Cristos. Această temelie rezistă. Dacă am rămas statornici pe această temelie și am construit pe ea viața noastră, știm că această temelie nu va putea să ne fie luată nici măcar la moarte. Apoi Paul continuă: „Dacă cineva pune pe această temelie aur, argint, pietre prețioase, lemn, fân, paie, lucrarea fiecăruia va fi dată pe față, căci ziua [Domnului] o va face cunoscută, pentru că în foc va fi dezvăluită și focul va arăta cum este lucrarea fiecăruia. Dacă lucrarea pe care cineva o construiește deasupra rămâne, va primi răsplată, dacă lucrarea lui va fi arsă, va fi pedepsit. El va fi totuși mântuit, dar numai ca prin foc” (3,12-15). În acest text, în orice caz, devine clar că mântuirea oamenilor poate avea forme diferite; că unele lucruri edificate pot să ardă până la capăt; că pentru a ne mântui trebuie să trecem personal prin „foc” pentru a deveni definitiv capabili de Dumnezeu și a putea lua loc la masa ospățului veșnic de nuntă.

Unii teologi recenți sunt de părere că focul care arde și în același timp mântuiește este însuși Cristos, Judecătorul și Mântuitorul. Întâlnirea cu El este actul decisiv al Judecății. În fața privirii lui se topește orice falsitate. Întâlnirea cu El, arzându-ne, ne transformă și ne eliberează pentru a ne face să devenim cu adevărat noi înșine. Lucrurile edificate în timpul vieții pot să se dovedească atunci paie uscate, lăudăroșenie goală și să se prăbușească. Dar în durerea acestei întâlniri, în care necuratul și nesănătosul din ființa noastră devin clare pentru noi, se află mântuirea. Privirea lui, atingerea inimii lui ne vindecă printr-o transformare desigur dureroasă „ca prin foc”. Totuși, este o durere fericită, în care puterea sfântă a iubirii sale ne pătrunde ca o flacără, permițându-ne la sfârșit să fim total noi înșine și cu aceasta total ai lui Dumnezeu. Astfel devine clară și întrepătrunderea între dreptate și har: modul nostru de a trăi nu este irelevant, dar murdăria noastră nu ne pătează veșnic, dacă măcar am rămas îndreptați spre Cristos, spre adevăr și spre iubire. Până la urmă, această murdărie a fost deja arsă în Pătimirea lui Cristos. În momentul Judecății experimentăm și primim această prevalare a iubirii sale asupra întregului rău din lume și din noi. Durerea iubirii devine mântuirea noastră și bucuria noastră. Este clar că „durata” acestei arderi care transformă nu o putem calcula cu măsurile cronometrice din această lume. „Momentul” transformator al acestei întâlniri scapă cronometrării pământești – este timp al inimii, timp al „trecerii” la comuniunea cu Dumnezeu în Trupul lui Cristos[39]. Judecata lui Dumnezeu este speranță fie pentru că este dreptate, fie pentru că este har. Dacă ar fi numai har care face irelevant tot ceea ce este pământesc, Dumnezeu ne-ar rămâne dator cu răspunsul la întrebarea despre dreptate – întrebare decisivă pentru noi în fața istoriei și a lui Dumnezeu însuși. Dacă ar fi pură dreptate, ar putea fi la sfârșit pentru noi toți numai motiv de frică. Întruparea lui Dumnezeu în Cristos a legat în așa fel harul cu dreptatea încât dreptatea este stabilită cu fermitate: noi toți ne ocupăm de mântuirea noastră „cu teamă și cutremur” (Fil 2,12). Cu toate acestea harul ne permite nouă tuturor să sperăm și să mergem plini de încredere în întâmpinarea Judecătorului pe care-l cunoaștem ca „avocatul” nostru, parakletos (cf. 1In 2,1).

Încă un motiv trebuie menționat aici, deoarece este important pentru practicarea speranței creștine. În iudaismul antic există și gândul că se poate veni în ajutor răposaților în starea lor intermediară prin intermediul rugăciunii (cf. de exemplu 2Mac 12,38-45: secolul I î.C.). Practica respectivă a fost adoptată de creștini cu multă naturalețe și este comună în Biserica orientală și occidentală. Orientul nu cunoaște o suferință purificatoare și ispășitoare a sufletelor în „lumea de dincolo”, dar cunoaște diferite grade de fericire sau și de suferință în starea intermediară. Totuși, sufletelor răposaților li se poate da „mângâiere și răcorire” prin Euharistie, rugăciune și pomană. Faptul că iubirea poate să ajungă până în lumea de dincolo, că este posibil un reciproc a da și a primi, în care rămânem legați unii cu alții cu legături de iubire dincolo de granița morții – aceasta a fost o convingere fundamentală a creștinătății de-a lungul tuturor secolelor și rămâne și astăzi o experiență mângâietoare. Cine nu ar simți nevoia de a face să ajungă la cei dragi ai săi plecați deja în lumea de dincolo un semn de bunătate, de recunoștință sau și de cerere de iertare? Ne-am putea întreba ulterior: dacă „purgatorul” înseamnă pur și simplu faptul de a fi purificați prin foc în întâlnirea cu Domnul, Judecător și Mântuitor, cum poate atunci să intervină o terță persoană, chiar dacă este deosebit de apropiată de cealaltă? Când punem o asemenea întrebare, ar trebui să ne dăm seama că nici un om nu este o monadă închisă în ea însăși. Existențele noastre sunt în profundă comuniune între ele, prin multiple interacțiuni sunt legate una cu alta. Nimeni nu trăiește singur. Nimeni nu păcătuiește singur. Nimeni nu este mântuit singur. Încontinuu intră în viața mea cea a celorlalți: în ceea ce gândesc, spun, fac, acționez. Și invers, viața mea intră în cea a celorlalți: în rău ca și în bine. Astfel mijlocirea mea pentru celălalt nu este deloc un lucru străin lui, ceva extern, nici măcar după moarte. În împletirea ființei, mulțumirea mea adusă lui, rugăciunea mea pentru el poate însemna o mică etapă a purificării sale. Și cu aceasta nu este nevoie să schimb timpul pământesc în timpul lui Dumnezeu: în comuniunea sufletelor este depășit simplul timp pământesc. Nu este niciodată prea târziu pentru a atinge inima celuilalt, nici nu este niciodată inutil. 

(Textul este din Eciclica papei Benedict al XVI-lea,
Spe salvi, nr. 45-48.
Enciclica poate fi citită toată AICI: SPE SALVI)


Cei care doresc să susțină blogul și proiectele Paxlaur
pot afla detalii scriind AICI
sau la adresa paxlaur@yahoo.com.

De asemenea,
puteți utiliza una dintre posibilitățile de mai jos
pentru a fi alături de cei care trăiesc vremuri grele și triste.

Singuri putem face (prea)puțin,
împreună putem oferi mult mai mult.
Încă nu e (prea) târziu!

Dăruind vei dobândi!


Ajută un copil să meargă la școală! Luptă împotriva abandonului școlar! Dăruiește pentru cei mai săraci dintre săraci.

Susține proiectele Paxlaur prin: PayPal: paxlaur@yahoo.com; RO53BTRLRONCRT0378224401 (RON), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu RO03BTRLEURCRT0378224401 (EUR), Banca Transilvania, Dăncuță Laurențiu.

7.00 €

„Orice faceți, să faceți din inimă ca pentru Domnul,
și nu ca pentru oameni,
știind că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii.
Pe Domnul Cristos îl slujiți” (Col 3,23-24).

Categorii:Benedict al XVI-lea, Lecturi, Pomenirea tuturor credincioşilor răposaţiEtichete:, , , , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: